De mult timp caut un reper în literatura străină contemporană, asumându-mi că nu sunt un prea mare admirator al unor nume de pe firmamentul acesteia, însă poate că nici nu am fost îndrumat corect, şi este posibil ca un răspuns să fie Javier Marías.
De cele mai multe ori, evit să mă las influenţat de ceea ce au scris criticii sau publicaţiile de specialitate despre un autor, evit chiar şi să le citez prea des (asta neînsemnând că nu trebuie luate în considerare, ci doar că e bine să trecem mai întâi totul prin propriul filtru – evident, fiind conştienţi că şi acest filtru este, la rândul său, imperfect. Dar reprezintă cu siguranţă oglinda operei în mintea noastră).
Însă nu pot începe impresiile despre cartea lui Marías ”Faţa întunecată a timpului” fără a cita ”The Hudson Review”, fiindcă esenţializează excepţional tenta acestui roman: ”În cea mai bună manieră a lui Borges, acest hibrid literar al lui Marías este luxuriant şi misterios”.
Într-adevăr, încă de la primele rânduri aminteşte de Borges (comparaţia nu mi se pare forţată): analitic, poate chiar analitic în exces, ceea ce nu e de mirare pentru un scriitor născut în Zodia Fecioarei (Apropo: aceeaşi cu Borges! Şi cu Cortazar). Jonglând cu cuvintele şi cu frazele într-un mod măiastru, seducător pentru cititor. Descoperind sensuri, ridicând probleme.
”Pierdem totul fiindcă totul rămâne, în afară de noi. Şi de aceea orice formă de posteritate poate fi un afront, şi poate că la fel se întâmplă cu orice amintire” – scrie autorul în preambulul romanului.
Roman-experiment, aş îndrăzni să afirm – Marías încearcă aici ceva oarecum asemănător cu Italo Calvino în ”Dacă într-o noapte de iarnă un călător”. Nu aplică acelaşi procedeu, dar ”se joacă” cu situaţiile, cu cuvintele, chiar cu mintea cititorului într-un mod inedit, având toate premisele de a deveni un roman-cult, ca şi scrierea lui Calvino. Ori vei iubi, ori vei detesta rezultatele – eu mărturisesc că mă încadrez în prima categorie, deşi la prima luare de contact cu scrisul lui Marías (Antologia de nuvele ”Când eram muritor”) am avut, pe lângă cuvinte de laudă, şi unele reticenţe.
E drept, deşi stilat, Marías încă nu îmi apare ca un scriitor pasional, cel puţin deocamdată. Dar are o tuşă personală, un spirit ludic şi o ”eficacitate” a scrisului care te cuceresc. Prin ultimul termen, relativ impropriu, am vrut să spun că te convinge că e scriitor la fel cum un meşter te convinge de profesionalismul său înmânându-ţi o lucrare fără cusur.
Din anumite experienţe pe care le-am avut cu literatura contemporană, am rămas cu impresia că unor scriitori le lipseşte conţinutul cu adevărat profund, dar nici forma nu e prea cizelată. Marías are însă cu adevărat cea mai îngrijită scriere pe care am întâlnit-o recent, e un artist care nu acceptă compromisuri.
De altfel, umorul său caustic şi uşor distant nu-i cu nimic diferit de cel al lui Nabokov, un autor faţă de care mi-am exprimat întotdeauna admiraţia.
Marías este sarcastic, dar cuceritor, direct, dar cu anumite subînţelesuri, ceea ce face lectura cu adevărat captivantă.
”Falsul roman” al scriitorului spaniol este un pretext – în cea mai mare măsură, reuşit – pentru a jongla cu situaţii, amintiri, descrieri, analize, într-un mod când comic, când dramatic.
Adevărul e că descrierile pitoreşti şi hazlii ale unor reprezentanţi ai societăţii engleze – de exemplu, familia Stone – şi alte întâmplări legate de apariţia ”Romanului Oxfordului” mi-au amintit de Huxley şi de al său ”Punct contrapunct”, o satiră neiertătoare.
Dar, când se îndepărtează de satiră, Marías filosofează asupra sensului existenţei şi al faptelor noastre – şi o face inspirat, nu doar pentru că citează din Shakespeare, ci şi fiindcă adaugă propriile judecăţi şi analize.
”Îmbătrânesc prea uşor vremurile şi ne debarasăm de ele, şi atunci cele dinainte devin antediluviene şi totuşi se ascund toate în mod înşelător, ne gândim uneori că astăzi nu mai există limite, nici opriri subite, nici scurtături brutale, că sfârşiturile şi începuturile nu sunt trasate niciodată cu linia de demarcaţie pe care ni se pare că o vedem uneori retrospectiv, şi crezul acesta este, de asemenea, înşelător”, spune undeva autorul.
Remarcabil este şi mini-portretul pe care i-l face scriitorului şi poetului Richard Middleton, un talent autentic, care din păcate şi-a pus capăt zilelor la numai 29 de ani.
Per ansamblu, o lectură extrem de instructivă şi utilă, pentru că îţi ridică probleme şi te pune în contact cu diferite faţete ale lumii literare şi nu numai, o operă aparţinând vizibil unui om cult şi care are ceva de spus.
Recomandată tuturor, dar cu precădere fanilor literaturii sud-americane şi ai lui Huxley, având similitudini cu ambele.
