Punere în scenă extravagantă, film-cult al anilor ’60, Fando y Lis este un amestec bizar de elemente suprarealiste, imagini şocante şi întrebări existenţiale
Cu toții știm că în momentul de față dacă nu reușești succesul comercial cu primul sau maximum al doilea film, industria cinematografică nu îți mai dă o altă șansă (adevăr relevat și de cunoscutul cineast sud-coreean Park Chan-Wook într-un interviu). Într-o epocă în care nici măcar filmele cu super-eroi sau în general cele de acțiune, pigmentate cu efecte speciale, nu îți oferă garanția unor încasări care să te scoată în câștig, a devenit greu către imposibil să mai faci film de plăcere, pentru a-ți expune o viziune artistică ce s-ar putea să nu fie pe placul tuturor.
Câțiva ”Don Quijote” mai sunt, dar se cam luptă cu o industrie, în special cea hollywoodiană, care poate fi asemănată morilor de vânt. Cel mai aproape de a realiza marea performanță de a îmbina cinema-ul de idee cu a menține treaz interesul publicului contemporan a fost Darren Aronofsky. Cu pelicule pe care și-a pus amprenta personală, precum The Fountain, Pi sau Black Swan, regizorul american a reușit acolo unde mulți ar fi eșuat.
Din fericire, în anii ’60 ai cinematografiei, perioadă de care azi își mai amintesc doar nostalgicii, regulile încă nu erau atât de dure.
Unul dintre regizorii care și-au pus semnătura pe filme iconoclaste, care nu prea semănau cu nimic din ce se făcea (și chiar din ce se făcuse) în domeniu a fost Alejandro Jodorowsky. Adulat de unii, hulit (sau măcar neînțeles) de alții, regizorul chilian a lăsat o tușă inconfundabilă în lumea filmului.
Am ales să vă prezentăm azi Fando y Lis.
Cu certitudine, Jodorowsky propune un altfel de cinema, realizat cu altfel de mijloace (extravagante, dar nu neapărat ultrasofisticate). Tărâmul mistic Tar este cadrul în care excentricul regizor chiliano-francez pune în scenă o poveste (bazată pe piesa de teatru semnată de Fernando Arrabal) cu trimiteri la sensurile ascunse ale existenţei.
Nu ştiu cât de sus se situează Jodorowsky într-un clasament al celor mai buni regizori din toate timpurile (depinde şi de interpretarea fiecăruia, eu îl văd în top 30), dar de un lucru a reuşit să mă convingă (vizionând şi alte pelicule ale sale, El Topo şi The Holy Mountain): este un maestru al asocierilor de cadre, inegalabil în succedări de imagini care vor rămâne întipărite în memoria cinefilului ca o experienţă unică.
Fando (Sergio Kleiner) şi iubita sa parţial paralizată, Lis (Diana Mariscal) sunt un cuplu straniu, mergând printre ruine, într-un ambient dezolant, în căutarea unei fericiri şi a unei mântuiri improbabile, doi vagabonzi care aspiră la celest, dar nu-şi pot învinge propriile imperfecţiuni.
Ca şi în El Topo, personajul principal masculin trebuie să treacă mai multe încercări (nu atât de explicite ca în cealaltă peliculă) pentru a ajunge la capătul drumului, la eliberare (o temă recurentă la Jodorowsky).
Este de efect folosirea păpuşilor (uneori mutilate) ca simbol al inocenţei pierdute, o imagine care va reveni de mai multe ori pe parcursul peliculei, care beneficiază şi de o coloană sonoră adecvată.
Amestec bizar de elemente suprarealiste, imagini şocante şi întrebări existenţiale, Fando y Lis se remarcă prin aceea că relevă importanţa iubirii şi descoperirea unui sens al vieţii, recurgând însă la a prezenta preponderent elementele contrare, adică absurdul, grotescul, cruzimea, partea întunecată.
Tocmai asta şi face filmul fascinant (pentru cei dispuşi să recepteze o astfel de operă, evident), regizorul de origine chiliană părând a îmbina elemente din specificul operei lui Bergman cu unele din tablourile lui Dali. Unele scene sunt relativ obositoare, dar îl găsesc un impediment minor pentru un film care debordează de originalitate şi fantezie. Mărturisesc că am fost foarte curios să văd dacă Binele învinge Răul în această anti-fabulă cu anti-eroi. Am o teorie despre ce a vrut să transmită Jodorowsky prin final (un final trist, mi l-aş fi dorit altfel, însă nu pot nega că rămâne, din punct de vedere artistic, la un nivel înalt), respectiv necesitatea jertfei pentru eliberarea definitivă (dar nu terestră! De aceea e vorba de un tărâm mitic), însă interpretările pot fi multiple.
Cert este că stigmatul imperfecţiunii umane rămâne, ca şi în cazul lui Adam şi al Evei sau în cel al lui Orfeu şi Euridice. Fando este, în cele din urmă, învins de propriul gest, într-o manieră care îţi dă fiori. Oricum, indiferent dacă veţi agrea sfârşitul sau nu, per ansamblu este o realizare cinematografică de excepţie.
Este acel gen de cinema care sparge tiparele, rămânând totodată la un standard ridicat din punct de vedere artistic.
