Adaptare după o legendă medievală, filmul atinge probleme fundamentale precum păcatul, sacrificiul, credința, oferind în final o reconciliere a omului cu divinitatea ce pare la un moment dat improbabilă
Plin de simboluri, dar şi de încărcătură psihologică (precum majoritatea filmelor lui Bergman), The Virgin Spring (O: Jungfrukallan) ne propune o meditaţie profundă asupra unor teme precum mândria, păcatul, credinţa, sacrificiul. Scenariul filmului este o adaptare după o legendă medievală. Înnobilarea nu poate veni decât din interior, căci restul este trecător, pare a sugera regizorul care îşi construieşte cu migală acţiunea, atent la fiecare detaliu. Confruntarea dintre bine şi rău atinge cote paroxistice, Pământul fiind văzut ca un loc al contrariilor, al suferinţei şi al blestemului, unde întotdeauna este necesară o jertfă.
Acțiunea este construită cu atenție, pas cu pas, iar spectatorul, care devine pe nesimțite părtaș la evenimentele transpuse pe peliculă, se va întreba de multe ori care va fi deznodământul (în cazul în care nu cunoaște legenda, desigur).
Răzbunarea pare a fi singura posibilitate de răspuns pentru tatăl care își pierde fiica în urma acțiunii unor nelegiuiți (povestea începe, deloc întâmplător, într-o zi de duminică, având deci o încărcătură religioasă), însă este loc, în progresul moral al omenirii, pentru aplicarea vendettei?
Este doar un pretext pentru cineastul suedez de a relua teme mai vechi care l-au preocupat de-a lungul carierei: dacă admitem că Dumnezeu este atotputernic și bun, cum ne putem împăca cu ororile de pe Pământ? Ele sunt, într-adevăr, rodul răutății umane, dar – chiar dacă admitem asta – în cazul în care le cădem victimă, cum ne putem împăca cu soarta, cum ne putem reconcilia cu Creatorul?
Este un film cumplit, apăsător, dar superb realizat şi cu un final apoteotic, în care întreaga tragedie prezentată anterior capătă un sens superior, iar izvorul curat, pur, devine simbolul împăcării dintre om şi divinitate, liantul suprem. Obligatoriu de văzut.
Firul narativ este relativ simplu (necaracteristic pentru Bergman, dar explicabil având în vedere că redă fidel legenda), însă problematica ridicată este complexă.
Din distribuție nu putea lipsi regretatul Max von Sydow, un actor care a apărut în multe filme regizate de Bergman, părând a avea o prestanță și o persuasiune special făcute pentru operele mistuitoare și uneori contradictorii ale cineastului care a mai lăsat posterității capodopere precum Det Sjunde Inseglet, Tystnaden, Nattvardsgästerna și Smultronstället, între multe altele.
