Aproape în întregime, această peliculă (compusă din două părţi de mediu-metraj) în regia lui Mircea Veroiu şi a lui Dan Piţa trebuie luată ca o călătorie metaforică, o căutare a sensurilor ascunse ale existenţei.
De la femeia (Maria Fefeleaga, excelent interpretată de Leopoldina Bălănuţă) care îşi purta povara singurătăţii şi a destinului până la cei doi tineri care urmau să participe la o nuntă, eroii cineaştilor menţionaţi sunt atemporali şi universali. Ei îşi duc propria cruce, se confruntă cu poverile şi vicisitudinile sorţii, dar în acelaşi timp sunt exponenţi ai rasei umane ce parcurg o experienţă cu caracter de valoare generală.
Munca este văzută ca o trudă în sensul biblic (”dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce”), dar şi, posibil, ca un mit sisific.
Nu întâmplător, de multe ori dialogurile lipsesc, fiind înlocuite cu cântece populare, ce seamănă chiar cu incantaţiile.
Viaţa şi moartea sunt un mare mister, o mare taină care, aşa cum spunea marele poet şi filosof Lucian Blaga (de ale cărui poeme şi căutări în folclor mi-am amintit vizionând acest film) nu trebuie ”ucisă” cu mintea. ”Şi nu ucid /cu mintea/tainele ce le-ntâlnesc (…) căci eu iubesc/şi flori/şi ochi/şi buze/şi morminte”.
De la această premisă căreia i se conferă un caracter aproape sacru, de la această cunoaştere intuitivă pornesc şi Veroiu şi Piţa în această realizare cinematografică de excepţie, mai complicată decât poate părea la prima vedere.
Filmată în alb-negru, pelicula abundă în cadre care se focalizează asupra omului în comuniune cu natura (munţii, pajiştile, caii, vacile etc.) şi în cântece şi invocări cu iz etnic, mitic. Trecerea pe Pământ a omului este, cum spuneam, un mare mister şi el se cere privit ca atare, interpretat în sens ezoteric, nu abordat abrupt, nu explicat, nu ”ucis” cu mintea.
Mi-am dat seama că aceasta este intenţia realizatorilor filmului în momentul în care am sesizat că sunt abordate două evenimente esenţiale ale existenţei umane, dar diametral opuse, nunta şi înmormântarea. Ambele sunt de o importanţă capitală, ambele fac parte din destin, ambele se cer tratate cu o înţelegere superioară.
Absolut remarcabilă filmarea în care ne era prezentată îndeaproape o femeie pe catafalc, iar în depărtare, prin geam, într-un plan micşorat, se vedea silueta eroinei, care avea de lucru în cimitir. Senzaţional cadru, demn de marii maeştri ai cinematografiei de artă, ca Ingmar Bergman şi, dintre contemporani, Béla Tarr!
Eu l-am interpretat astfel: toţi suntem muritori, iar Moartea, acest mare duşman şi acest capăt de drum, nu poate fi evitată. De aceea este prezentată în cadrul principal. Totodată, noi, oamenii, plini de viaţă, de emoţii, de aspiraţii, avem un timp limitat pentru a ne atinge acele obiective care ne definesc existenţa (idee simbolizată de cadrul îndepărtat, cu personajul în continuă mişcare, dar în spaţiul unui cimitir).
De asemenea, Fefeleaga, însoţită pretutindeni doar de cal, ce simboliza destinul, la sfârşit îl vinde, pentru o iluzorie răscumpărare a unei fericiri de care nu a avut parte niciodată. Şi sfârşeşte pe tărâmul morţii.
Filmul este o adaptare pentru ecran după povestirile ”Fefeleaga” şi ”Ca la nuntă”, de Ion Agârbiceanu.
