Nu este un secret pentru nimeni faptul că filmele româneşti nu au succesul de public scontat de realizatorii lor. Am trăit chiar o experienţă absolut uluitoare, când nu am putut viziona două filme româneşti la Cinemateca Union, respectiv fostul Scala, din cauză că nu era întrunit numărul minim de spectatori! (Nu mai ştiu care era exact acesta, undeva în jur de 5 spectatori). Mi s-a părut neverosimil, frustrant, de necrezut.
Nu spun că aceste filme sunt nemaipomenite, dar nici să rămână sala goală, să nu poţi umple nici măcar un rând.
Care sunt, cu adevărat, motivele acestui fenomen trist?
Pe site-ul de specialitate Cinemagia există, pe forum, o întreagă dezbatere pe această temă, sub titlul ”De ce nu merg românii la filmele româneşti”. Părerile sunt împărţite.
Astfel, utilizatorul ”mirodoni” este de părere că ”Cineastul nostru autohton nu face film pentru că are ceva de spus, ci pentru că trebuie să facă film, conform fișei postului. Și dacă trebuie, caută un subiect. Subiecte se găsesc pe toate drumurile, iar dacă ai talent, orice fapt divers poate deveni un scenariu, scrie la teorie. Numai că partea cu talentul n-o prea ia nimeni în seamă, iar când se-apucă de scris, constată că nici experiență de viață nu prea are”.
În acelaşi timp, utilizatorul ”alali” spune: ”Dar asta nu i-o poţi servi şi publicului român. Ei ştiu, au văzut şi au trăit pe propria piele astea. Cât timp nu ai şi o poveste solidă în spate şi un mesaj, pentru că mesajul filmelor româneşti este inexistent, deci, atâta timp cât îţi lipsesc elementele esenţiale, să nu te aştepţi să fii aclamat la scenă deschisă. Iar discursul cu
„de ce nu merge lumea la film?” nu mai ţine! Întrebarea corectă este de ce nu merge lumea la filmele româneşti? Răspuns: Pentru că sunt proaste, greu de digerat, triviale şi pe aceleaşi subiecte până la saturaţie (cu mici, mici excepţii)”.
Utilizatorul ”ilustra.films” opinează că ”(…)oamenii nu înţeleg cinemaul românesc. Şi asta pentru că le lipseşte cultura (cinematografică)”.
S-a discutat mult, şi despre finanţare, şi despre film de artă versus film comercial, şi despre motivaţia regizorului.
Care este părerea mea? Surprinzător, deşi unii dintre aceşti utilizatori par a cădea în extreme, eu cred că fiecare are partea lui de dreptate.
Sunt multe filme româneşti frivole, stupide, fără valoare artistică autentică, fără mesaj sau cu un mesaj prost transmis. Am impresia că există proiecte care rămân nefinalizate din diverse motive, în schimb ajung pe ecrane şi chiar iau premii realizări cel puţin discutabile. Spun asta nu ca să atac pe cineva, ci fiindcă asta este părerea proprie, pe care mă străduiesc să o fac obiectivă.
În acelaşi timp, există şi filme autohtone care ar merita un plus de atenţie, iar dacă nu-l primesc, răspunsul nu poate fi decât în lipsa de înţelegere a cinemaului şi în lipsa de cultură cinematografică, după cum s-a remarcat.
Sunt puţine filme postdecembriste care mi-au atras atenţia, dar sunt. Aş nominaliza ”Restul e tăcere”, ”Filantropica” (Nae Caranfil), Domnişoara Christina (Alexandru Maftei), ”Inimi cicatrizate” (Radu Jude). Mai am nişte restanţe de văzut, de exemplu filme de Cristian Mungiu, Cristi Puiu sau Călin Netzer, dar oricum ideea e că nu ies mai mult de 10-12 filme de valoare în total.
Însă publicul nu mai merge la nimic, doar dacă filmul este ultrapromovat sau dacă ia vreun premiu. Publicul aşteaptă efecte speciale, filme SF sau de acţiune, or, la aşa ceva nu prea ne pricepem.
Ca să laşi însă sala goală (excepţie făcând filmele foarte proaste), trebuie însă ori să nu fii cinefil adevărat, ori să nu înţelegi cinemaul.
Vedeţi! Dezbateţi! Criticaţi! Postaţi pe forumuri, iniţiaţi discuţii! Dar aşa ceva nu se poate face dezertând, lăsând locurile libere.
În numărul de azi îmi permit să-mi spun părerea despre două filme româneşti, ”Lupu” (2013) şi ”Dragoste 1. Câine” (2018), cel mai recent film al lui Florin Şerban. Nu spun că merită Oscarul. Dar merită văzute, discutate şi analizate.
Primul a fost un eşec comercial total, al doilea – să vedem. Deocamdată, după prima săptămână, a strâns vreo 1.200 de spectatori.
Sunt categoric de părere că trebuie deschisă uşa şi regizorilor anonimi, dar care au talent şi nu pot să-l fructifice din lipsă de bani sau de relaţii.
În acelaşi timp, nu putem ucide cinemaul nemaiintrând în sală. Fiindcă asta nu duce nicăieri.
Cinemaul roman e de o mediocritate greu de suportat. De ce sa pierd timpul cu flatulenta asta vizula cand pot sa ma uit la Fellini, Bergman, Tarkovsky, Godard, Rohner, Hitchcook, Kubrick etc. Viata e scurta sa fie irosita cu filme proaste.
Nu sunt un cinefil connaisseur ci doar un iubitor de filme romanesti. Nu merg la cinemateca pentru asta, pentru ca poti vedea si revedea la nesfardit aproape toate filmele romanesti fin toate timpurile la TV( TVR, Prima, Cinemaraton)…Pe masura ce [re]vad tot mai mult, obsrv ca cele facute inainte de 1990 sunt mai bune ecat cele realizate dupa , in pofida cenzurii comuniste. Spre exemplu ce am vazut recent: Probă de microfon (1980) , Regizor: Mircea Daneliuc vs. Sieranevada (Cristi Puiu, 2016)….Ce pot sa zic? Fie filmul lui Daneliuc a fost interzis de catre cenzura cu desavarsire inainte de 1990, fie a avut o versiune cenzurata …fie nu exista cenzura in 1980?! De un realism remarcabil…pare turnat dupa 1990 cu o tema din 1980.Un film care iti capteaza atentis pe toata dursta, desi actiune practic nu are…..Sieranevada este unul dintre cele mai zmeură de aur posibile filme facute ever. Greu de suportat 2 ore jumate, oricata bunavointa. Ce a intelege CrPuiu prin realism si lipsa cenzurii? Sa puna cuvinte vulgare ca mu.. si pu..in gura unei actrite precum Ana Ciontu…nimic de retinut altceva in afara scenelor intunecate cand ai impresia ca ti s a stricat tie televizorul acasă…Note? 10 vs 2 in ordinea asta…