Pe 10 noiembrie 2022 a avut loc la librăria ”Mihai Eminescu” lansarea volumului de sonete al Evei Constantinescu, intitulat ”Nostalgii”.
Acompaniată de personalități din lumea editorială și a poeziei, artiști și persoane care o prețuiesc pe Eva Constantinescu din activitatea profesională și cititori, seara de lansare a volumului a fost memorabilă.
Passionaria Stoicescu, poetă și editor de carte, a remarcat la Eva Constantinescu ”disciplina versului și a gândului, o constantă a muzicalității atât în volumul actual de sonete, cât și în precedentele”. A ținut să observe că autoarea reușește să aleagă titluri puternice și emblematice, dar și sugestive deopotrivă. În special acestui volum, i-a remarcat ”tristețea blândă” – pe care actrița Monica Davidescu a știut să o redea emoționant, citind câteva sonete.
Editorul Vasile Poenaru de la Editura Coresi a moderat intervențiile vorbitorilor din seara lansării ”Nostalgiilor”.
Doamna Eva Constantinescu, autoarea, între altele, a volumelor ”Obsesii”, ”Străină la bal”, ”Departe de lună”, ”Poame amare” și ”Captivă”, propune, în cea mai recentă creație a sa, volumul ”Nostalgii”, apărut la Editura SemnE, un periplu poetic, încărcat de nostalgie, prin lumea propriilor amintiri și trăiri, imortalizate pe hârtie cu sensibilitate și talent, așa cum și-a obișnuit deja cititorii.
După cum relevă în prefață Maria Petrescu, ”menirea unui veritabil făuritor pe teritoriul nesfârșit al artei este să dezvăluie tot ceea ce, rău sau bun, poartă în sine”, iar ”pe linia dreaptă a credinței că frumosul se află ascuns și acolo unde ființa umană își dezvăluie slăbiciunea, temerile sau eșecurile” (…) ”pe linia dreaptă a luptei permanente cu timpul se află poeziile Evei Constantinescu”.
Autoarea pornește cu dezinvoltura celui atins de har autentic pe acest drum al dezvăluirii emoțiilor și a subtilităților ”eului” interior.
Versurile sale sunt încărcate de fior liric, nostalgice (după cum sugerează și titlul volumului), pătrunzătoare: ”În așteptarea zilei de mâine mă-nfior…/Piezișe gânduri mintea îmi brăzdează/Și-adesea până-n zori mă ține trează/Un fel de nebunie, un… statornic dor” (În așteptarea…). Sau: ”Un vis năstrușnic ce, poate, s-a ascuns/În amăruia coajă a vorbelor sărace/Dar timpul răscolește nepregetând s-atace/Cu neștiute arme, tăcerea și uitarea/Iar gândul nebunatic își dibuie cărarea” (Ușor ca boarea…).
În alte poeme se referă la existența văzută ca misie terestră, ca împlinire a unei neștiute sarcini venite de deasupra: ”Dar eu mi-am urmat parcursul… fără sabie și scut…/Între zâmbete și lacrimi, poticneli și zboruri poate,/Fără să mă plâng vreodată că mi-i foame ori mi-e frig”; ”Secole s-au scurs, pesemne, de când am plecat de-acasă /Nu mai sunt aceiași oameni și nimica nu-i la fel” (De când am plecat…).
Trecerea inexorabilă a timpului este un laitmotiv al versurilor dânsei – dar, deși aceasta este generatoare de tristețe, de nostalgie, reprezintă, totodată, și o poartă de acces pentru descoperirea unor sensuri mai profunde, legate de metafizica existenței (”De-aceea, câteodată, în taină fac popas/La-ncrucișări de căi, ce sfarmă și separă/Tăcerea veșniciei… de clipa cea fugară” – ”Ușor ca boarea”) sau de integrarea în natură, în univers: ”Ori, poate, m-aș preface-n val de mare/Să se privească-n mine, ca în oglindă, luna/Cu cerul, cu pământul, cu apa… să fiu una” (Să înot de-aș mai putea…).
Și în continuare (poemele sunt grupate în mai multe calupuri – Nostalgii, Din poala amăgirii, Romantic ecou, În vrerea clipei, Prigoana vremii, Broderii vechi) autoarea pendulează între trăiri personale – redate sensibil, cu un romantism și o vibrație aparte – și căutări ale sensului vieții, ale pulsului universal.
Un sens superior, o trăire aparte pe care o au toți poeții se desprind din ”Poeți ai lumii”: (”Poeți ai lumii, sunteți încă vii. Mereu/Tresăriți și vă zbateți în cugetul meu./Din gândurile voastre țâșnește lumină/De ochii cei tainici când mi se anină(…)”.
Cititorul rămâne impregnat de o melancolie profundă, de un sentiment bizar al timpului care a trecut și nu se mai poate întoarce, însă este invitat să descopere în permanență sensuri ce izvorăsc din trăirile intime ale autoarei, pentru a ținti însă mult mai sus, către Univers, către infinit. (”De-am fost pe lume sau doar am visat/Nu știe nici clipa risipită-n uitare…” – ”De-am fost”).
Putem întâlni și reflecții exprimate cu aceeași sensibilitate referitoare la destinul poetic, al slovelor încredințate tiparului: ”Prea multe lucruri și prea multă jale/Încă mai curg zadarnic pe foaia de hârtie…/Ori poate nu degeaba – Cine, cine știe?” (În iureșul silabelor).
Natura este deseori ”complice” pentru multele trăiri poetice, alteori versurile purtându-ne pe calea amintirilor și a filosofării asupra existenței. (”Mă uit înapoi”: ”Întrebarea rămâne fără răspuns/Că tot ce ni-i scris, adânc e ascuns/În noianul de fapte și de întâmplări/În tainicii aștri ai cețoaselor zări/Și într-al Scripturilor sacru cuvânt”.
Poate una dintre cele mai profunde și mai impregnate de fior poetic realizări este ”Cum trece vremea”, ce ar putea figura cu certitudine într-o antologie a celor mai reușite poezii românești ale ultimelor decenii.
O mențiune specială și pentru poemul ”Roman nescris”, sensibil și cu iz transcendental, ca și pentru ”Lumină de taină”, de factură patriotică, dar mai mult decât atât.
Poeziile dnei Eva Constantinescu se constituie într-o lectură nu doar plăcută, ci care te ajută să descoperi sensuri ale trecerii prin vasta și plina de mister existență, să te simți mai bogat sufletește după ce ai parcurs împletirea măiastră a fiorului nostalgic al amintirilor cu interogațiile de natură dubitativ-cognitivă.
Grafica și ilustrațiile care vin să completeze inspirat lirismul volumului îi aparțin lui Walter Riess.
