1974, decembrie, o iarnă scandinavă autentică: sunt în Finlanda, la Oulu după o călătorie de câteva ore cu trenul rapid de la Helsinki, participând ca Secretar al Uniunii Internaţionale a Studenţilor la tabăra ce se organiza în fiecare an. Desigur, prezenţa mea aproape de Cercul Polar nu era destinată învăţării sau perfecţionării schiului (mi-a plăcut, dar nu am reuşit niciodată să mă iniţiez măcar în acest frumos sport); rolul subsemnatului era de coordonare a desfăşurării acţiunii studenţeşti, fiind şef al Departamentului pentru Educaţie Fizică şi Sport, şi de stimulare a unor discuţii libere despre rolul sportului în colaborarea universitară europeană. Dar nu despre acest subiect voi scrie, ci despre un cadou sui-generis, primit în luna Sărbătorilor creştine.
Într-una din zilele şederii în Finlanda, am luat tot un tren rapid până la Rovaniemi, centrul administrativ al provinciei Laponia într-o deplasare privată şi suportată din propria diurnă. Astfel, am ajuns în “Santa Claus Village”/“Satul lui Moş Crăciun”, un inedit parc de distracţii, dedicat copiilor de azi şi celor de altădată (în a doua categorie numărându-se subsemnatul). La momentul sosirii mele, acea locaţie era în plină activitate marcată de o stare de veselie generală şi stimulată de ritmurile colindelor în diverse limbi ce răsunau neîncetat.
*Încep cu linia imaginară din piaţa centrală a Satului, având multe lampioane aprinse în fiecare seară, pe care erau scrise două cuvinte în limba engleză: “Arctic Circle”/Cercul Arctic. Orice vizitator, indiferent de vârstă, trebuie să facă o fotografie ca o confirmare clară a faptului că a ajuns personal în acel loc.
*Imediat am mers la aşa-numita “Elf Academy” unde toţi cei care intră au ocazia să răsfoiască albume şi cărţi despre reni, despre tradiţiile şi poveştile unde aceştia sunt prezenţi; neîndoielnic, prioritatea absolută revine “renului Rudolf cu nasul roşu” pe fondul cântecului interpretat de Dean Martin şi fredonat încetişor de toţi cei prezenţi, tineri sau vârstnici. Să ne reamintim povestea acelui ren invitat într-o seară ceţoasă din Ajunul Crăciunului ca să lumineze calea saniei Moşului cu nasul lui strălucitor şi astfel să rămână în istorie. Nu există vizitator care să nu se întoarcă de acolo cu o ilustrată a celebrului Rudolf; cea cumpărată de mine încă se află în biblioteca personală, după ce fusese alintată de privirile celor doi feciori Vlad Mihai şi Corneliu Ştefan atunci când erau “de-o şchioapă”.
*“Santa Claus Main Post Office. Tahtikuja nr. 1. 96930 Arctic Center. Finland”: iată adresa poştală unde pot fi trimise scrisorile adresate lui Moş Crăciun care, potrivit narativului local, ar locui undeva în Est, la poalele Muntelui Korvatunturi şi ar călători prin lumea largă cu mândrii lui reni în fiecare iarnă. Se spune că, în timpul sezonului rece, Santa Claus ar primi numeroase mesaje în diferite limbi şi desene de la copii şi adulţi, familii şi firme, politicieni şi oameni de afaceri, profesori şi jurnalişti, chiar şi de la renumite vedete ale muzicii, sportului şi filmului. După o selecţie deloc facilă, cele mai interesante scrisori sunt păstrate, an de an, în Arhivele Naţionale ale Finlandei într-un fond special.
*Excursia prin pădurile din jur, încărcate de zăpada albă, cu sănii de câte 2-3 persoane, având marcată figura zâmbitoare a lui Santa Claus şi trase de reni sau de câini husky, durează o jumătate de oră. La staţia terminus, pasagerii sunt invitaţi la un ceai fierbinte din fructe de pădure cu puţin rom (exclusiv pentru adulţi) şi apoi fac o poză color împreună cu necuvântătoarele care le-au asigurat o călătorie de neuitat şi care merită câteva clipe de odihnă.
*Din magazinele amenajate în mici cabane de lemn, poţi cumpăra la preţuri modice suveniruri de tot felul: plicuri cu ştampilă specială, căciuliţe, mănuşi, ciorapi, papucei şi fulare – toate executate în stil tradiţional în atelierele de acolo care nu duc lipsă de vizitatori şi de cumpărători.
*Există, în aceeaşi zonă, un loc cu semnificaţii istorice, numit “Roosevelt Cottage”/Căsuţa Roosevelt. Această micuţă construcţie din trunchiuri de lemn, necesară unor ceremonii protocolare ad-hoc, a fost ridicată în mai puţin de două săptămâni în anul 1950 în amintirea vizitei efectuate de Eleanor Roosevelt la Cercul Arctic. Am citit, peste ani, unele informaţii relevante potrivit cărora Prima Doamnă, văduva Preşedintelui S.U.A. (1933-1945), Eleanor Roosevelt, ca “Ambasador al Bunăvoinţei” a decis să viziteze Rovaniemi în vara acelui an cu scopul de a monitoriza, la faţa locului, procesul reconstrucţiei postbelice; în octombrie 1944, armata nazistă distrusese peste 90 la sută din clădirile oraşului, iar locuitorii fuseseră nevoiţi să îl părăsească din cauza terenului minat de invadatori şi a insuficienţei locuinţelor. Demersul întreprins de First Lady a stimulat acţiunile de ajutorare a populaţiei locale şi de finanţare a programului urgent de reconstrucţie. Numeroşi înalţi demnitari au vizitat, în următorii ani, clădirea simbolică, printre ei aflându-se: Preşedintele S.U.A., Lyndon Johnson, liderii sovietic Leonid Brejnev şi iugoslav Iosip Broz Tito, Şahul Iranului, Mohamed Reza Pahlavi, Preşedintele Senegalului, Léopold Sédar Senghor, Premierul Statului Israel, Golda Meir. Mi-am permis să asociez acel simbol al păcii sub stindardul american ce flutura deasupra “Căsuţei Roosevelt” cu sentimentele pacifiste şi umaniste pe care le inspiră tuturor, în fiecare an, Sărbătoarea Crăciunului.
Când mă aflam acolo, în Nordul Europei, mi-au venit în minte multe episoade incomode ale copilăriei mele. Noul regim instalat de Moscova ne obişnuise cu numele de Moş Gerilă/Ded Moroz ce coincidea cu frigul din casele şi şcolile noastre. Ultima filă a “Abecedarelor” se încheia cu imaginea colorată a lui Moş Gerilă ai cărui saci mari erau burduşiţi de jucării primitive – păpuşi, maşinuţe de lemn şi de metal, steluţe de carton, dar mai puţin sau chiar deloc de dulciuri, banane ori portocale. Colindele erau categoric interzise la radio şi la televiziunea publică abia apărută la noi, iar versurile poeziilor prezentate la serbările şcolare de iarnă nu cuprindeau nicio referire la Moş Crăciun ori la Naşterea lui Iisus. Acelaşi lucru era valabil pentru “Orăşelele Copiilor” printre care cel de la Roman unde locuiam. Acasă părinţii ne cântau în surdină cântecul cu “Moş Crăciun cu plete dalbe/A sosit de prin nămeţi./El aduce daruri multe la fetiţe şi băieţi.”.
De abia, peste mulţi ani, actualul tată având doi feciori maturi (cândva, şi ei, copii) avea să guste din dulceaţa versurilor dedicate Crăciunului.
Două poezii româneşti merită a fi menţionate în acest sens: *George Coşbuc, În seara de Crăciun: “Afară ninge liniştit,/În casă arde focul,/Iar noi pe lângă mama stând,/Demult uitarăm jocul./E noapte, patul e făcut,/Dar cine să se culce?/Când mama spune de Iisus/Cu glasul rar şi dulce./Cum s-a născut Hristos în frig,/În ieslea cea săracă,/Cum boul peste el sufla,/Căldură ca să-i facă./Cum au venit la ieslea lui/Păstorii de la stână/Şi Îngerii cântând din cer,/Cu flori de măr în mână.”; *Ion Minulescu, Rânduri pentru Moş Crăciun: “Iartă-mă că te salut numai din uşă./Te-aş pofti şi-n casă, dar mi-e teamă/Că-mi aduci aceeaşi veşnică păpuşă/Şi acelaşi vechi refren de panoramă…/Dar eu nu mai sunt copilul de-altădată,/Să mă-ncânt numai de chipuri ce se şterg,/Mie-mi trebuie-o femeie adevărată,/Nu femei-păpuşi de Nürnberg!/Iată!/Asta este tot ce-am vrut să-ţi spun/Şi ţi-am spus, să ştii şi tu ce-aş vrea!/Ţine minte,/Ţine minte, Moş Crăciun,/Şi la anul dacă vii din nou, să îmi vii cu Ea!”.
Şlagărele occidentale difuzate astăzi la posturile de radio erau excluse din orizontul cunoaşterii noastre. În ţară le-am audiat abia în perioada tinereţii mele, împreună cu vechi colinde româneşti interpretate de “Grupul Song” condus de Ioan Luchian Mihalea în Sala Ateneului Român. Pe de altă parte, mulţumesc Destinului pentru că, în aceeaşi perioadă, familia mea s-a aflat pe meleaguri străine unde Crăciunul era sărbătorit în mod oficial, un loc memorabil fiind Cehoslovacia. Mă bucur acum, ca român, că Moş Crăciun a revenit printre noi, după mai multe decenii de aşteptare a acestei frumoase tradiţii…
