Al. Florin Țene
Florin Mihăilescu (9 august 1937, Slatina – 7 iulie 2020, Bucureşti) aparţine categoriei rare a criticilor „de sistem”, a acelei generaţii pentru care critica literară nu a fost un simplu exerciţiu de gust, ci un act de ontologie a literaturii, un mod de interogare a funcţiilor esteticului şi a responsabilităţii culturale. Format intelectual în spiritul şcolii lovinesciene reinterpretate prin filtrul exigenţei raţionaliste, el a conferit criticii româneşti un statut teoretic consolidat, apropiat de marile modele occidentale de metacritică.
Născut la Slatina, Florin Mihăilescu şi-a parcurs formarea liceală în oraşul natal, iar între anii 1954–1959 a urmat cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti. Doctoratul, susţinut în anul 1971, sub conducerea lui Şerban Cioculescu, a avut ca temă opera lui Eugen Lovinescu, fapt definitoriu pentru întregul său traseu intelectual.
Drăgăşani – etapa formativă şi prietenia cu Al. Florin Ţene
Perioada 1959–1962, petrecută ca profesor şi metodist cultural în localităţi ale judeţului Olt şi în Drăgăşani (Vâlcea), reprezintă un moment adesea discret tratat în biografiile sale, dar esenţial pentru cristalizarea vocaţiei sale critice. Aici se leagă o prietenie intelectuală durabilă cu Al. Florin Ţene, pe atunci aflat la început de drum literar.
Întâlnirile lor de la Drăgăşani nu au fost simple episoade biografice, ci dialoguri de formare, centrate pe problema autonomiei esteticului, pe raportul dintre tradiţie şi modernitate şi pe statutul scriitorului într-o epocă dominată de constrângere ideologică. În amintirile şi evocările ulterioare ale lui Al. Florin Ţene, Florin Mihăilescu apare ca o figură de mentor informal, un intelectual de vocaţie clasică, cu un spirit critic riguros şi o naturaleţe morală rară.
Din 1962, cariera sa universitară se leagă de Institutul Pedagogic din Bucureşti, iar din 1973 de Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, catedra de Istoria literaturii române. A parcurs toate gradele didactice, devenind profesor titular în 1996, şi s-a pensionat în 2006.
Între 1979–1985, a activat ca lector de limba şi cultura română la Université de Provence (Aix-Marseille I), contribuind decisiv la promovarea culturii române în mediul universitar francez. Îngrijirea volumului Actele Colocviului Internaţional „Mircea Eliade et les horizons de la culture” (1985) îl plasează printre mediatorii autentici între cultura română şi orizontul occidental.
În perioada 1991–1992, a fost director al Direcţiei pentru Imaginea României în lume, în cadrul Guvernului României, asumându-şi misiunea delicată a reconfigurării discursului identitar românesc în context postcomunist.
Florin Mihăilescu este, prin excelenţă, un teoretician al criticii literare. Volumele sale reprezintă o construcţie unitară, centrată pe ideea că literatura nu există fără o instanţă de judecată axiologică.
Lucrarea E. Lovinescu şi antinomiile criticii (1972; ed. a II-a, 2016) este considerată o contribuţie majoră la relectura modernismului românesc1. Cele două volume din Conceptul de critică literară în România (1976, 1979) constituie o veritabilă arheologie a discursului critic românesc, comparabilă ca anvergură cu sintezele occidentale consacrate teoriei criticii.
Prin cărţi precum Semnificaţiile criticii contemporane (1976), Critice şi metacritice (1999) sau Critica sau judecata fără sfârşit (2008), Mihăilescu a formulat o adevărată filosofie a criticului, în care judecata estetică devine un act de responsabilitate culturală2.
Lucrarea De la proletcultism la postmodernism (2002) rămâne una dintre cele mai nuanţate analize ale traversării literaturii române prin regimuri ideologice divergente, evitând atât simplificările denigratoare, cât şi apologiile retrospective3.
Una dintre dimensiunile definitorii ale personalităţii lui Florin Mihăilescu este etica profesiei de critic. Pentru el, critica nu a fost doar o practică interpretativă, ci o formă de morală intelectuală. Ideea de „critică sine qua non” nu desemnează o superioritate a criticului asupra operei, ci responsabilitatea sa de a proteja literatura de degradare, propagandă sau impostură4.
Premiul Opera omnia, acordat în 2016 de Filiala Bucureşti – Critică, Eseistică şi Istorie Literară a Uniunii Scriitorilor din România, consfinţeşte această autoritate morală şi intelectuală.
Dispariţia sa, la 7 iulie 2020, reprezintă, fără exagerare, una dintre pierderile majore ale culturii române postbelice, nu doar prin erudiţia pierdută, ci prin dispariţia unui model de conştiinţă critică.
Bibliografie selectivă
Opere de Florin Mihăilescu
Mihăilescu, Florin, E. Lovinescu şi antinomiile criticii, Bucureşti, 1972; ediţia a II-a, 2016.
E. Lovinescu interpretat de…, Bucureşti, 1973.
Introducere în opera Hortensiei Papadat-Bengescu, Bucureşti, 1975.
Tradiţie şi inovaţie, Bucureşti, 1975.
Conceptul de critică literară în România, vol. I, 1976; vol. II, 1979.
Semnificaţiile criticii contemporane, Bucureşti, 1976.
Aesthesis carpato-dunărean, Bucureşti, 1981.
Introducere în opera lui Mihai Ralea, Bucureşti, 1997.
Extemporale critice, Bucureşti, 1998.
Critice şi metacritice, Bucureşti, 1999.
De la proletcultism la postmodernism, Bucureşti, 2002.
Reconstituiri critice, Bucureşti, 2007.
Critica sau judecata fără sfârşit, Bucureşti, 2008.
Amendamente la ideile critice, Bucureşti, 2012.
Critica sine qua non, Bucureşti, 2019.
Critica şi criticii. Cronici, studii, eseuri, Bucureşti, 2019.
Volume îngrijite de autor
Iorga, Nicolae, interpretat de…, ediţie îngrijită de Florin Mihăilescu, 1979.
Ralea, Mihai, Scrieri, vol. IV–VII, ediţie îngrijită de Florin Mihăilescu, 1988–1989.
Florin Mihăilescu a reuşit să deplaseze accentul de pe simpla filiaţie lovinesciană pe analiza tensiunilor interne ale modernismului românesc, propunând conceptul de „antinomiile criticii” ca model explicativ al dinamicii valorilor estetice. ↩
În concepţia sa, critica nu este doar un discurs secundar, ci o „instanţă de reglaj” a câmpului literar, idee apropiată de teoriile sociologice occidentale (Bourdieu), dar formulată autonom. ↩
Mihăilescu evită un discurs militant retrospectiv, propunând în schimb o lectură a literaturii ca zonă de negocieri simbolice între estetic şi ideologic. ↩
Noţiunea de „critică sine qua non” funcţionează la el ca un concept etic, nu ca un simplu instrument teoretic, fiind expresia unei vocaţii a lucidităţii.
