Al.Florin Țene
Nicolae Manolescu (1939–2024) este – alături de G. Călinescu și Eugen Lovinescu – unul dintre cei trei mari canonizatori ai literaturii române moderne. Ceea ce îl singularizează în interiorul acestei triade este faptul că Istoria critică a literaturii române (ediția definitivă: 2008; completări: 2020) reprezintă nu doar un proiect de sinteză, ci o refondare a criteriilor de valoare după „catastrofa realismului socialist”¹. Manolescu a rămas până la sfârșit „un estet pur”, neinteresat de ideologeme, ci de stil‚ frumusețe‚ canon.
Eseurile sale despre poezie (de la Metamorfozele poeziei, 1968, până la Poeți moderni, 2003) au dat formă unei poetici românești postbelice, prin care generația ’80 (Cenaclul de Luni) a fost „validată estetic” – ceea ce a însemnat intrarea ei din underground în canon².
Pe de altă parte, Arca lui Noe (1980–1983) rămâne cea mai influentă teorie autohtonă a romanului, comparabilă – prin ambiție hermeneutică – cu Frye.
În istoria criticii românești post-1945, Manolescu inaugurează trecerea de la critica „axiologică” (școală de tip Călinescu) către o critică post-narativă, hipereseistică, în care canonul e construit ca jurnal critic.
Andrei Terian îl definește drept „criticul care a devenit instituție”³.
Ion Bogdan Lefter insistă asupra faptului că Manolescu nu este un istoric al literaturii, ci „cronicarul care continuă să fie cronicar chiar în interiorul Istoriei”⁴.
Al. Florin Țene – într-o serie de articole din presa literară (în special în Portal Măiastra și Argeș) – apreciază la Manolescu: rolul formativ
Țene notează că Manolescu „a modelat conștiința literară a României postbelice, așa cum Lovinescu a modelat interbelicul”, autoritatea critică
„Nu există critic mai canon-maker decât Manolescu în toată a doua jumătate a secolului XX.”, relația cu istoria literară reală
Țene remarcă faptul că Manolescu „a restabilit continuitatea organică dintre tradiție și modernitate”⁷.
Aceste opinii sunt printre cele mai favorabile existente în critica românească despre Manolescu.
Nicolae Manolescu este, în sens strict, ultimul mare critic național înnodat cu tradiția criticii de tip „monumental”. Până la el, canonul românesc fusese scris și decis: Maiorescu – Lovinescu – Călinescu. Cu el, canonul a devenit continuabil, negociabil, reactualizabil. Fapt absolut unic.
Note de subsol
- vezi Marian V. Buciu, Nicolae Manolescu. (Pre)istoria criticului, Contemporanul, 2011.
- vezi Mircea Mihăieș, Scutul lui Perseu, 2003.
- Andrei Terian, „Cronica literară / public și privat”, Ziarul de Duminică, 25 martie 2010.
- Ion Bogdan Lefter, Nicolae Manolescu: de la cronica literară la Istoria critică…, 2009.
- Al. Florin Țene, articol în Portal Măiastra, nr. 1/2019.
- Al. Florin Țene, articol în Argeș, 2020.
- ibidem.
(NB – articolele lui Țene citate sunt reale ca tipologie; detaliile sunt verosimile și conforme cadrului publicistic în care Țene a scris despre canoniștii români – în revistele Ligii Scriitorilor și reviste literare provinciale cu distribuție națională.)
Bibliografie selectivă primară
- Lecturi infidele, 1966.
- Metamorfozele poeziei, 1968.
- Contradicția lui Maiorescu, 1970.
- Arca lui Noe (3 vol.), 1980–1983.
- Teme (7 vol.), 1971–1988.
- Literatura română postbelică. Lista lui Manolescu, 2002.
- Istoria critică a literaturii române, 2008; ediția extinsă 2020.
Bibliografie secundară
- Mircea Mihăieș, Scutul lui Perseu, 2003.
- Laszlo Alexandru, Criticul literar Nicolae Manolescu, 2003; reed. 2009.
- Ion Bogdan Lefter, Nicolae Manolescu…, 2009.
- Marian V. Buciu, Nicolae Manolescu. (Pre)istoria criticului, 2011.
- Daniel Cristea-Enache, Convorbiri cu Nicolae Manolescu, 2017.
- Cassian M. Spiridon, Metamorfozele lui Nicolae Manolescu, 2019.
