Constantin GEANTĂ
Volumul Scurtă istorie a Ortodoxiei Române de Al. Florin Țene se înscrie în seria lucrărilor de sinteză dedicate istoriei creștinismului românesc și evoluției Bisericii Ortodoxe Române. Publicată în 2026 la editura Napoca Star, cartea își propune să ofere o perspectivă amplă asupra devenirii spirituale, instituționale și culturale a ortodoxiei pe teritoriul românesc, de la originile apostolice până în contemporaneitate. Autorul declară încă din „Cuvântul autorului” că lucrarea „s-a născut din dorința de a oferi cititorului contemporan o sinteză limpede, documentată și echilibrată asupra devenirii creștinismului românesc” și că nu urmărește doar „o înșiruire de date și evenimente, ci o reflecție asupra modului în care credința a modelat identitatea noastră istorică și spirituală” (p. 9). Această intenție programatică se regăsește constant în structura și tonul întregului volum.
Cartea impresionează în primul rând prin ambiția ei sintetică. Autorul încearcă să cuprindă aproape două milenii de istorie religioasă într-un discurs accesibil, dar susținut de trimiteri la izvoare patristice, documente istorice și lucrări de specialitate. Prefațatorul Ionuț Țene observă pe bună dreptate că lucrarea „nu este o simplă cronologie de evenimente, ci mai degrabă o încercare de înțelegere a modului în care credința ortodoxă a modelat identitatea colectivă, limbajul liturgic, creația artistică și praxisul social de-a lungul a două milenii de ortodoxie românească” (p. 5). În acest sens, volumul depășește limitele unei istorii ecleziastice tradiționale și se apropie de o istorie culturală a ortodoxiei.
Unul dintre nucleele tematice ale cărții îl constituie problema începuturilor creștinismului în spațiul românesc. Autorul acordă un loc central tradiției andreeane, pe care o tratează atât ca memorie eclezială, cât și ca element identitar. Despre Sfântul Andrei se afirmă că este „ocrotitor al țării” și „întemeietor simbolic al creștinismului autohton” (p. 15). Al. Florin Țene adoptă o poziție moderată: recunoaște caracterul târziu al atestării documentare, dar insistă asupra forței simbolice a tradiției. Din punct de vedere metodologic, această atitudine este mai echilibrată decât abordările apologetice care transformă tradiția în certitudine istorică. Totuși, accentul identitar este uneori atât de puternic încât dimensiunea critică riscă să fie estompată.
Capitolele dedicate încreștinării tracilor și dacilor reprezintă una dintre cele mai reușite părți ale volumului. Autorul insistă asupra caracterului gradual și organic al procesului de creștinare, afirmând că „încreștinarea tracilor și a dacilor nu a fost un eveniment punctual, ci un proces istoric de durată, desfășurat organic, în paralel cu romanizarea” (p. 16). Ideea simultaneității dintre romanizare și creștinare este dezvoltată și în introducere, unde se subliniază că termeni fundamentali ai credinței precum „Dumnezeu”, „cruce” și „biserică” provin din latina populară, fapt ce indică integrarea creștinismului în însăși structura limbii române (p. 6). Această observație este una dintre cele mai solide contribuții interpretative ale cărții, deoarece explică specificul românesc: o limbă de origine latină și o spiritualitate de expresie bizantină.
În planul istoriei universale a Bisericii, autorul oferă o prezentare concisă a formării Ortodoxiei până în secolul al XV-lea. Sunt trecute în revistă cele șapte sinoade ecumenice, dezvoltarea teologiei patristice și ruptura dintre Răsărit și Occident. Deși aceste pagini au mai degrabă caracter introductiv, ele sunt utile pentru cititorul nespecialist și oferă cadrul necesar înțelegerii evoluției ulterioare a Bisericii românești. Definiția Ortodoxiei ca tradiție ce „păstrează unitatea Trupului lui Hristos în credință și cult” (p. 20) sintetizează orientarea teologică generală a lucrării.
Partea consacrată secolelor XIV–XVI este deosebit de consistentă și evidențiază legătura strânsă dintre formarea statelor medievale românești și organizarea bisericească. Recunoașterea Mitropoliei Ungrovlahiei în 1359 și a Mitropoliei Moldovei în 1401 sunt prezentate ca momente de integrare canonică deplină în Ortodoxia răsăriteană (pp. 6, 11). Autorul insistă asupra rolului domnitorilor ca protectori ai credinței și ctitori de mănăstiri. Despre epoca lui Ștefan cel Mare se afirmă că reprezintă „afirmarea unei spiritualități ortodoxe militante și a unei arte ecleziale originale” (p. 22). Analiza ctitoriilor – Putna, Voroneț, Neamț – pune în lumină dimensiunea lor nu doar artistică, ci și memorială și culturală.
În aceeași secțiune, Al. Florin Țene acordă atenție monahismului și relațiilor cu Muntele Athos, văzute ca factori de integrare în lumea ortodoxă răsăriteană. Afirmația că „Ortodoxia românească se afirmă ca bastion al creștinătății răsăritene la granița cu Imperiul Otoman” (p. 22) exprimă perspectiva autorului asupra rolului geopolitic al spațiului românesc. Deși formularea este puternic valorizantă și amintește de istoriografia națională clasică, ea reflectă o tradiție interpretativă bine înrădăcinată în cultura istorică românească.
Capitolele privind secolele XVII–XVIII se remarcă prin interesul acordat preoțimii de mir. Autorul nu idealizează condiția clerului rural, ci descrie realist situația sa materială și educațională: preoții „erau, în majoritate, supuși acelorași poveri materiale și obligații fiscale ca și țăranii pe care îi păstoreau” (p. 24), iar nivelul de pregătire era „în general, modest” (p. 25). Totodată, se subliniază rolul lor esențial în păstrarea identității comunităților rurale, fiind „punți între tradiția ortodoxă și nevoile practice ale comunităților” (p. 26). Aceste pagini sunt valoroase deoarece introduc o dimensiune socială adesea neglijată în sintezele ecleziastice.
Un alt punct forte al volumului este atenția acordată culturii scrise și tiparului. Traducerea cărților de cult în limba română și activitatea tipografică de la Iași, Târgoviște și București sunt interpretate ca momente decisive pentru formarea limbii literare și pentru unificarea cultural-spirituală a românilor (pp. 11, 16). Referirea la Antim Ivireanul și la sprijinul acordat comunităților ortodoxe arabe și georgiene evidențiază dimensiunea universală a culturii ortodoxe românești.
Secțiunea modernă urmărește procesul de reorganizare bisericească după Unirea Principatelor și drumul către autocefalie. Autorul consideră că reorganizarea sinodală inițiată de Alexandru Ioan Cuza și recunoașterea autocefaliei din 1885 au reprezentat expresia maturizării statului și a Bisericii (pp. 12, 16). Ridicarea la rang de Patriarhie în 1925 este prezentată ca momentul consacrării instituționale a Bisericii Ortodoxe Române în statul național unificat. Interesantă este și includerea unui capitol dedicat publicistului Cezar Țăbârnă, folosit ca prilej de reflecție asupra relației dintre modernizarea statului și emanciparea eclezială.
Perioada comunistă este tratată într-o manieră sintetică, dar fără a evita tema persecuțiilor. Autorul amintește desființarea Bisericii Greco-Catolice și controlul exercitat de stat asupra vieții religioase, subliniind în același timp rezistența spirituală a monahismului și contribuția teologilor precum Dumitru Stăniloae (pp. 16–17). După 1989, renașterea vieții religioase este descrisă prin redeschiderea mănăstirilor, dezvoltarea învățământului teologic și construirea Catedralei Naționale (pp. 17, 12). Aici discursul capătă un ton mai pronunțat confesional, culminând cu afirmația că „azi BOR este cea mai puternică și iubită instituție de către români” (p. 17). Din punct de vedere academic, această formulare este problematică deoarece exprimă o judecată axiologică și sociologică fără susținere documentară în text.
Din perspectivă stilistică, volumul se caracterizează printr-un limbaj elevat, uneori retoric, care combină registrul istoriografic cu cel teologic. Formule precum „matrice spirituală”, „paradigmă a neamului” sau „sinteză între Bizanț și tradiția locală” apar frecvent și conferă textului o tonalitate eseistică. Pentru publicul larg, acest stil este atrăgător și facilitează lectura; pentru cititorul academic, el poate părea uneori prea encomiastic. Cartea nu ascunde faptul că este scrisă din interiorul unei perspective ortodoxe asumate.
Metodologic, autorul declară că utilizează „izvoare patristice, acte martirice, hrisove, cronici, inscripții” alături de cercetări arheologice și istoriografie modernă (p. 17). Bibliografia selectivă include autori importanți precum Mircea Păcurariu, Emilian Popescu, Nicolae Iorga, Florin Curta, Dumitru Stăniloae și Henry Chadwick (pp. 13, 18, 21). Prezența acestor lucrări indică preocuparea pentru fundamentarea documentară a sintezei. Totuși, aparatul critic este redus, iar citările sunt rare în corpul textului, ceea ce limitează verificabilitatea unor afirmații.
Din punct de vedere interpretativ, cartea se înscrie într-o tradiție neopatristică și cultural-identitară. Ortodoxia este văzută nu doar ca instituție religioasă, ci ca „matrice a unei conștiințe colective, factor de coeziune, rezistență și creație culturală” (p. 9). Această perspectivă are meritul de a integra dimensiunile spirituale, lingvistice și artistice ale istoriei românești, dar poate conduce la o suprapunere prea strânsă între identitatea națională și cea confesională. Cititorul trebuie să distingă între nivelul descriptiv și cel normativ al discursului.
În ansamblu, Scurtă istorie a Ortodoxiei Române este o lucrare de sinteză amplă, accesibilă și bine structurată, destinată atât publicului cultivat interesat de istoria spirituală a românilor, cât și studenților aflați la începutul studiilor de teologie sau istorie. Punctele sale forte sunt perspectiva culturală asupra ortodoxiei, accentul pe continuitatea dintre latinitate și spiritualitatea răsăriteană, atenția acordată preoțimii și culturii scrise și efortul de a integra istoria ecleziastică în contextul mai larg al devenirii românești. Limitele țin de tonalitatea uneori apologetică, de insuficienta problematizare a unor teme controversate și de aparatul critic redus.
Cu toate acestea, volumul își atinge scopul declarat de a „trezi în cititor dorința de a înțelege mai profund legătura dintre credință și destin național” (p. 9). El oferă o imagine coerentă a modului în care Ortodoxia a participat la formarea limbii, culturii și instituțiilor românești și constituie o contribuție relevantă la popularizarea istoriei Bisericii Ortodoxe Române într-o formulă accesibilă și cultural-reflexivă. Pentru cititorul contemporan, cartea poate funcționa atât ca introducere în istoria ortodoxiei românești, cât și ca invitație la reflecție asupra rolului credinței în configurarea identității culturale a României moderne.
––––––––––––––––––––––––
RECENZIE
Scurtă istorie a Ortodoxiei Române. Volumul II: Mănăstiri și schituri de Al. Florin Țene
Constantin GEANTĂ
Volumul al doilea al lucrării Scurtă istorie a Ortodoxiei Române, semnat de Al. Florin Țene și publicat la Editura Napoca Star în anul 2026, se înscrie într-o direcție de cercetare și popularizare cultural-religioasă care urmărește recuperarea memoriei monahismului românesc și reafirmarea rolului acestuia în configurarea identității spirituale și culturale a poporului român. Cartea nu este doar un inventar de mănăstiri și schituri, ci o amplă meditație asupra continuității ortodoxiei în spațiul românesc, asupra rezistenței ei istorice și asupra funcției civilizatoare pe care a exercitat-o de-a lungul secolelor.
Încă din paginile introductive, autorul își asumă o perspectivă identitară și spirituală asupra fenomenului monastic. Textul de deschidere, semnat de Zenovia Zamfir, subliniază că lucrarea este „scrisă din suflet, cu mult suflet și cu siguranță va ajunge la sufletul cititorului”, accentuând dimensiunea afectivă și confesională a întregului demers. Această observație este esențială pentru receptarea volumului: cartea nu se revendică exclusiv din registrul istoriografiei academice, ci îmbină documentarea istorică cu evocarea spirituală și cu admirația față de patrimoniul monahal românesc.
Unul dintre meritele importante ale lucrării este modul în care autorul așază istoria mănăstirilor în contextul mai larg al creștinării spațiului carpato-danubiano-pontic. În capitolul dedicat genezei monahismului românesc, se afirmă limpede că „istoria monahismului românesc trebuie analizată în cadrul mai larg al creștinării spațiului carpato-danubiano-pontic” și că, „spre deosebire de alte regiuni europene, creștinismul nord-dunărean nu a fost rezultatul unei convertiri oficiale, ci al unui proces organic, desfășurat «de jos în sus»”. Prin această formulare, autorul se înscrie în tradiția istoriografică reprezentată de Nicolae Iorga și Mircea Păcurariu, insistând asupra caracterului autohton și continuu al creștinismului românesc.
Capitolul consacrat etimologiei cuvântului mănăstire constituie o surpriză plăcută pentru cititorul interesat de istoria limbii. Autorul urmărește traseul termenului de la grecescul μοναστήριον la forma românească actuală, prin intermediul slavonei bisericești. Concluzia este formulată memorabil: „«mănăstire» nu este doar un termen lexical, ci un cuvânt-memorie, purtător al unei tradiții de peste un mileniu”. Această expresie sintetizează foarte bine intenția volumului: recuperarea unei memorii culturale și spirituale sedimentate în limbaj, în arhitectură și în practicile religioase.
Din punct de vedere structural, lucrarea este amplă și bine organizată. După secțiunile introductive urmează o prezentare a apariției și dezvoltării schiturilor și mănăstirilor ortodoxe pe teritoriul României, de la comunitățile ascetice din Scythia Minor până la marile centre medievale precum Tismana, Neamț, Cozia sau Putna. Autorul insistă asupra rolului Sfântului Nicodim de la Tismana în instituționalizarea monahismului românesc, arătând că acesta „introduce modelul cenobitic (viață de obște, disciplină tipiconală)”. De asemenea, sunt evidențiate funcțiile multiple ale mănăstirilor medievale: „spirituale – practică isihastă, rugăciune neîncetată; culturale – copierea manuscriselor slavone și românești; politice – legitimarea puterii domnești; sociale – bolnițe, adăposturi; identitare – conservarea tradiției ortodoxe în fața presiunilor externe”.
Această perspectivă funcțională reprezintă unul dintre punctele forte ale cărții. Mănăstirea nu este redusă la statutul de monument arhitectural, ci este înțeleasă ca instituție complexă, cu rol educativ, cultural, social și politic. În capitolul dedicat continuității spirituale și patrimoniului cultural, autorul afirmă că mănăstirile trebuie analizate „nu doar ca monumente de arhitectură sau lăcașuri de cult, ci ca instituții complexe, cu funcții educative, economice, artistice și politice”. Această formulare oferă cheia de lectură a întregului volum.
O dimensiune deosebit de valoroasă este atenția acordată patrimoniului monahal vâlcean. Fiind originar din Drăgășani, autorul manifestă o afecțiune evidentă pentru mănăstirile din județul Vâlcea: Cozia, Horezu, Govora, Bistrița, Frăsinei, Dintr-un Lemn, Ostrov sau Pătrunsa. Descrierile lor sunt realizate cu un amestec de rigoare istorică și emoție personală. În cazul Frăsineiului, autorul surprinde particularitatea care i-a adus renumele de „Athosul românesc”: „particularitatea cea mai cunoscută a mănăstirii este interdicția accesului femeilor în incinta monastică, rânduială instituită de Sfântul Calinic în 1867”. Asocierea cu avatonul athonit este interpretată ca semn al continuității spiritualității răsăritene în spațiul românesc.
Capitolele consacrate unor vetre monahale celebre – Agapia, Antim, Lainici, Polovragi, Prislop sau Radu Vodă – sunt printre cele mai vii ale cărții. În cazul Mănăstirii Antim, autorul evocă mișcarea „Rugul Aprins” și personalitățile care au participat la aceasta: Dumitru Stăniloae, Vasile Voiculescu, Andrei Scrima, Arsenie Papacioc, Sofian Boghiu sau Adrian Făgețeanu. Textul subliniază că mănăstirea a devenit „nucleul mișcării spirituale «Rugul Aprins»”, ceea ce îi conferă o semnificație aparte în istoria spiritualității românești din secolul al XX-lea.
Un capitol de mare interes este cel dedicat martiriului mănăstirilor și societății românești în timpul comunismului. Autorul adoptă aici un ton grav și memorialistic, insistând asupra represiunii îndreptate împotriva Bisericii și monahismului. Sunt evocate desființarea Bisericii Greco-Catolice, arestările clericilor și Decretul 410/1959, despre care se afirmă că „a desființat peste 200 de mănăstiri și schituri, alungând aproximativ 5.000 de monahi și monahii”. Cartea descrie mănăstirile transformate în depozite, cămine sau închisori și vorbește despre „fractura istorică ale cărei consecințe sunt încă vizibile”. Chiar dacă limbajul este uneori mai apropiat de literatura memorială decât de discursul academic strict, capitolul are meritul de a reaminti dimensiunea dramatică a experienței religioase sub regimul totalitar.
În plan documentar, volumul impresionează prin bogăția informațiilor. Lista alfabetică a mănăstirilor din România, cu anul întemeierii și localizarea lor, transformă cartea într-un instrument util pentru cercetători, studenți, profesori, ghizi culturali și pelerini. Sunt incluse atât vetre medievale celebre – Hodoș-Bodrog (1177), Cârța (1202), Cotmeana (1292), Cozia (1388), Curtea de Argeș (1512), Putna (1466) –, cât și așezăminte contemporane întemeiate după 1990. Această panoramă oferă imaginea unei rețele monahale dense și diversificate, răspândite în toate provinciile istorice ale României.
Un alt aspect remarcabil este deschiderea către diversitatea confesională. Autorul nu se limitează la mănăstirile ortodoxe, ci menționează și așezăminte greco-catolice, romano-catolice și armene, interpretând această pluralitate ca expresie a caracterului multicultural al spațiului românesc. O asemenea perspectivă lărgește orizontul lucrării și evită reducționismul confesional.
Din punct de vedere stilistic, cartea este accesibilă și fluentă. Limbajul este clar, explicativ și adesea evocator. Numeroase pasaje au valoare literară, iar descrierile mănăstirilor sunt animate de sensibilitatea autorului. Uneori însă această sensibilitate conduce la formulări encomiastice sau la judecăți de valoare insuficient nuanțate. De exemplu, expresii precum „România Grădina Maicii Domnului” sau referirile repetate la caracterul providențial al unor ierarhi indică asumarea unei perspective confesionale explicite. Cititorul interesat de o analiză strict critică și distanțată poate considera că anumite capitole acordă prea puțin spațiu dezbaterilor istoriografice sau problemelor controversate.
De asemenea, apar uneori generalizări care ar fi meritat o susținere documentară mai amplă. Afirmația potrivit căreia Vâlcea ar fi județul cu cele mai multe mănăstiri este prezentată ca tradiție locală și nu este însoțită de date statistice comparative. Totuși, autorul indică în mod constant surse bibliografice relevante – Iorga, Păcurariu, Papacostea, Drăguț, Giurescu, Stăniloae –, ceea ce oferă cititorului posibilitatea de a aprofunda temele discutate.
Valoarea majoră a volumului rezidă în capacitatea lui de a integra dimensiunea istorică, lingvistică, culturală și spirituală într-o narațiune coerentă despre monahismul românesc. Cartea demonstrează că mănăstirile au fost nu numai locuri de rugăciune, ci și centre de cultură, educație, artă și rezistență identitară. Autorul insistă asupra acestei idei atunci când afirmă că mănăstirile reprezintă „repere de continuitate istorică”, „centre de producție culturală și artistică” și „spații de memorie colectivă și identitate națională”.
În ansamblu, Scurtă istorie a Ortodoxiei Române. Volumul II: Mănăstiri și schituri este o lucrare amplă, documentată și pasionată, situată la intersecția dintre istorie culturală, teologie și memorialistică. Ea se adresează unui public larg: credincioși, pelerini, profesori, studenți și cititori interesați de patrimoniul românesc. Deși nu urmărește exclusiv standardele unei monografii academice și păstrează un accent confesional pronunțat, volumul oferă o imagine bogată și convingătoare a universului monahal românesc.
Prin densitatea informațiilor, prin evocarea patrimoniului spiritual și prin atenția acordată memoriei istorice, cartea lui Al. Florin Țene contribuie semnificativ la cunoașterea și valorizarea ortodoxiei românești. Ea reamintește cititorului că mănăstirile au fost și rămân locuri în care se întâlnesc rugăciunea, cultura și istoria și că înțelegerea lor înseamnă, într-o anumită măsură, înțelegerea propriei noastre identități colective. Tocmai de aceea, concluzia implicită a volumului poate fi formulată prin cuvintele autorului: mănăstirea este un „cuvânt-memorie”, iar memoria pe care o poartă este una dintre resursele fundamentale ale continuității spirituale românești.
