Ascultându-l pe Florin Şerban în interviul acordat Claudiei Nedelcu Duca pentru TVR 3, în cadrul emisiunii ”Noaptea albă a filmului românesc”, ce îşi propune ca, la fiecare sfârşit de lună, să ofere cinefilului un medalion al unui regizor autohton, am avut impresia că asist la mai mult decât un interviu.
La o confesiune despre propria artă, văzută ca un punct personal de reper în arta cinematografică universală, la o analiză sinceră şi autoexigentă a creaţiilor sale, la o destăinuire spontană.
Întrebat despre lucrul cu actorii, regizorul român premiat cu ”Ursul de Argint”, marele premiu al juriului, la Berlin, în 2010, spunea, foarte frumos, că aşteaptă de la noi toţi şi de la cei care participă la arta actoricească ”să ne dăm jos măştile pe care le purtăm în societatea civilă, să avem acces la fibra interioară”, cu referire la faptul că, în societate, de fapt fiecare interpretează un rol în funcţie de cum ar vrea să fie văzut, în timp ce în artă trebuie să fim sinceri.
Am avut o tresărire când, la o întrebare dintr-un flash-interview (cuprins în interviul mai amplu, general), care suna astfel ”Filmul este în primul rând…”?, Florin Şerban a răspuns, instant, ”emoţie”.
Mi-am dat seama că este cel mai corect răspuns care ar fi putut fi dat. Nu ”evadare”, nu ”visare”, nu ”redare”, nu ”imaginare”, ci altceva care, într-un fel, le cuprinde pe toate: emoţie. Asta te face să simţi în primul rând vizionarea unei pelicule, iar cineastul care transmite emoţii cât mai multe şi cât mai profunde este un artist împlinit.
Am mai realizat că Florin Şerban are, înainte de toate, un concept propriu, o viziune regizorală pe care vrea să le exprime/să le dea viaţă, şi nu este un simplu căutător de succes de box office/de imagine, cum se mai întâmplă. A vorbit şi despre asta, despre succesul de public (la care nu s-a gândit iniţial) al peliculei ”Eu când vreau să fluier, fluier”, dar şi despre vizualizările numeroase (dacă am reţinut corect, în jur de 500.000) pe Youtube ale filmului ”Box”, însă s-a simţit că pentru el filmul este o profesiune de credinţă, şi nu un mijloc de a obţine succesul.
