Dr. Dan Mihai Bârliba
În ultimii ani, am constatat cu mare amărăciune extinderea atât pe meleagurile noastre, cât şi în alte părţi ale lumii, a unui fenomen foarte nociv care vine în directă contradicţie cu însăşi esenţa umană ca Homo Sapiens (Om Inteligent): furtul intelectual. Cred că dicţionarele sunt prea indulgente atunci când definesc această jalnică meteahnă prin următoarele cuvinte: “a însuşi, a copia total sau parţial operele ş.a. cuiva, prezentându-le drept creaţii personale.”.
Asemenea situaţii reprobabile au apărut în ultimii ani inclusiv în mediul unor demnitari: premieri; miniştri (inclusiv ai educaţiei!); parlamentari; aleşi locali. Pe un plan mai larg, grava “maladie a minţii şi a minciunii” afectează un număr tot mai mare al celor care iau pe nedrept titlurile onorabile de Master sau de Doctor în Ştiinţe. Dacă această tendinţă îngrijorătoare nu va fi cât mai repede curmată, riscăm “să ne lăudăm” în scurt timp cu penibilul record absolut privind numărul doctorilor (nu al medicilor) pe metru pătrat.
Ca Doctor în Logică Matematică al Universităţii din Bucureşti (1979), nu puteam să rămân indiferent la actuala stare de lucruri şi, în consecinţă, i-am acordat numeroase însemnări critice în trei cărţi publicate în perioada 2016-2018.
Redau o parte dintre ele, mărturisind că atunci când le scriam, simţeam parcă suspinele adânci ale cuvintelor mele: “Orice plagiator crede în zadar că poate gândi cu mintea altuia.”; “Nu am plagiat niciodată pe nimeni, dar nu m-aş supăra dacă alţii mă vor plagia uneori.”; “O carte plagiată ar merita să fie cumpărată doar cu bani falşi.”; “Plagiatorii sunt «hoţi cu studii» care ştiu perfect cum, cât şi ce să fure.”; “Aviz plagiatorilor: textele deja publicate nu au nevoie de «părinţi adoptivi».”; “Chiar dacă Vincent van Gogh «a copiat» lanuri întregi de floarea soarelui, nimeni nu l-a acuzat vreodată de plagiat.”; “Poate că singurul plagiat acceptabil este cel care ţine de arta fotografică.”; “Plagiatul poate fi interpretat ca un furt calificat.”; “Plagiatorul este ca trişorul la jocurile de cărţi; doar cărţile diferă.”; “Cu doctoratele plagiate, unii şi-ar putea face chiar doctoratul în tehnica plagiatului.”; “Orice plagiator poate fi aproape sigur că nimeni nu îl va plagia vreodată.”; “Ce greu ar fi avansat Ştiinţa dacă plagiatul era inventat pe vremea Antichităţii!”; “Eminescu şi Delavrancea au scris, fiecare, câte un «Luceafăr», dar nici vorbă de plagiat.”; “Plagiatele nu au ce căuta nici măcar în magazinele «Second Hand», fiind dobândite prin fraudă, nu prin laudă.”; “Plagiatul – o gravă plagă a Spiritului.”; “Nu văd o mare deosebire între plagiat şi plastografie, fiind vorba tot de înşelătorie.”; “Aţi văzut vreo pasăre care poate zbura cu aripile alteia, fără să cadă?”; “O naţiune devine neîncrezătoare când vede că este condusă de agramaţi ori repetenţi, de plagiatori ori impostori certaţi cu legea sau cu cultura (mi-am permis o cacofonie lingvistică în completarea cacofoniei politice de care avem astăzi parte).”; “Aş vrea să scriu ceva despre plagiat, dar nu ştiu de unde să plagiez ca să fiu cât mai credibil.”; “«De la lume adunate şi la lume iarăşi date»; date uneori, din păcate, sub formă de plagiate de care Anton Pann habar n-avea, deşi era «finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb».”; “De când cu moda plagiatului, orice conspect poate fi considerat un corp suspect.”; “Platon nu l-a acuzat vreodată pe ilustrul său discipol Aristotel de plagiat, pentru că ambii erau ca două Stele pe cerul Gândirii – fiecare cu strălucirea proprie.”.
Sunt nespus de fericit că – aflat la vârsta senectuţii – Dumnezeu mi-a dat prilejul de a mă plagia pe mine însumi, sperând că nimeni nu mă va critica pentru acest demers.
Spre a evita orice posibile comentarii izvorâte dintr-o inocentă invidie, aduc imediat în atenţia cititorilor mei această triadă de aforisme cu adevărat notabile: *“Originalitatea nu este de cele mai multe ori nimic altceva decât un plagiat încă nedescoperit.” (Voltaire); *“Imitatio Christi. «Imitarea» faptelor de înaltă calitate etică ale cuiva nu a fost niciodată socotită ca un plagiat.” (Lucian Blaga); *“Plagiatorii dorm liniştiţi. Muza este femeie şi rareori dânsa recunoaşte cine a fost primul.” (Stanislaw Jerzy Lec).
Am apelat deseori la diverse citate verbale (în prelegeri universitare sau alocuţiuni diplomatice) sau scrise (în cărţi, articole sau eseuri). Întotdeauna, însă, mi-am luat ca “tovarăşe credincioase de drum” ghilimelele despre rolul cărora scriam aceste rânduri în cartea “Gânduri printre cuvinte”: “Ce ai dorit să spui atunci când ai spus că «doreşti să spui ceva»? Numai ghilimelele pot risipi orice neînţelegeri.”.
Este convingerea mea că apelul la citate – recunoscându-le paternitatea lor – poate fi foarte folositor în multe privinţe: exprimarea respectului faţă de anumiţi autori şi de operele acestora; confirmarea unei viziuni culturale multilaterale, autentic universale; adaptarea, la coordonatele geografice sau istorice, a unor ipostaze de natură oratorică. În consecinţă, sunt în favoarea unei utilizări ponderate şi atent evaluate a citatelor ca suplimente persuasive ale anumitor argumente.
Maniera eminamente academică devine, însă, o regretabilă meteahnă dacă se substituie penuriei argumentelor proprii sau comodităţii interpretative pe care îmi permit să o numesc fără menajamente “lene intelectuală”; logica antică denumea acest gen de sofism “argumentum ad hominem” (argumentul autorităţii). Postura de “impiegat la biroul de mişcare a citatelor” – cum obişnuiam să declar cu diferite ocazii – este incompatibilă cu gândirea proprie şi cu interpretarea originală.
De asemenea, consider că sunt utile anumite parafrazări ale unor cugetări şi butade celebre, scoţând în evidenţă sensurile şi conexiunile acestora cu tema aflată în circuitul dezbaterii ori al expunerii. Îmi aparţin aceste aforisme despre figura semantică a cărei denumire provine de la cuvintele greceşti para = alături şi phrasis = vorbire: “Parafrază sau atunci când un text este transformat în pretext.”; “Parafrază proverbială: «gura politicianului neadevăruri grăieşte».”; “Parafrază: «MAE nu a fost al strămoşilor mei, nu este al meu, ci este al fiilor, nepoţilor şi strănepoţilor mei în veacul vecilor».”.
Plagiatul trebuie pedepsit ca atare, fără circumstanţe atenuante sau tergiversări birocratice, câtă vreme persoanele în cauză nu au avut nici cea mai mică jenă de a se înfrupta din ideile altora şi a-şi ascunde astfel propriile incapacităţi creative. Adevărul nu se supune la vot şi tot aşa nici acuzaţiile dovedite de plagiat nu au ce căuta în sălile tribunalelor.
Această atitudine non-intelectuală sau, mai bine zis, anti-intelectuală poluează grav climatul social şi devine o cale de a parveni în funcţii importante, având un impact nedorit asupra tinerilor care cred tot mai mult în “şansa plagiatului” şi renunţă la orice drum nobil, dar greu către noi adevăruri ale ştiinţei şi gândirii independente.
