Un edificiu al memoriei filologice românești și o pledoarie pentru eternitatea spiritului creator
Există cărți care depășesc condiția obișnuită a unei publicații editoriale, devenind documente ale conștiinței culturale, mărturii ale unei epoci și instrumente de transmitere a valorilor intelectuale către generațiile viitoare. Volumul G.I. Tohăneanu 100: Monumentum aere perennius, apărut în anul 2025 la Editura Universității de Vest din Timișoara, sub coordonarea Mirelei-Ioana Borchin-Dorcescu, a Gabrielei Radu și a Mariei Subi, se înscrie în această categorie de lucrări fundamentale pentru memoria filologiei românești contemporane.
Conceput ca omagiu la împlinirea unui secol de la nașterea profesorului Gheorghe I. Tohăneanu (7 mai 1925), volumul depășește cadrul unei simple evocări aniversare. El constituie o amplă recuperare biografică, științifică și spirituală a unei personalități care a contribuit decisiv la dezvoltarea învățământului filologic superior din Timișoara, la afirmarea stilisticii românești și la formarea unor generații de profesori, cercetători și oameni de cultură.
Titlul latin, Monumentum aere perennius, trimite la celebrul vers horațian din Carmina, III, 30, prin care poetul își proclamă încrederea în supraviețuirea operei dincolo de limitele existenței biologice. Traducerea inclusă în volum, semnată de Maria Subi, păstrează ideea fundamentală a creației care învinge timpul prin forța valorii sale. Alegerea acestui motto nu este întâmplătoare: ea definește, în plan simbolic și axiologic, întreaga construcție editorială. Profesorul dispare ca prezență fizică, dar continuă să existe prin cărțile sale, prin discipoli, prin ideile transmise și prin instituția universitară la a cărei întemeiere a participat.
În cazul lui G.I. Tohăneanu, monumentul nu este ridicat din bronz sau din piatră, ci din cuvinte, demonstrații filologice, interpretări stilistice și lecții de cultură. Este un monument al inteligenței cultivate, al exigenței profesionale și al fidelității față de limba română.
Secțiunea consacrată vieții și operei reconstituie traseul unui intelectual format în tradiția solidă a umanioarelor, dar obligat să-și exercite vocația într-un context istoric adesea ostil libertății spiritului.
Născut la Galați, la 7 mai 1925, Gheorghe I. Tohăneanu și-a dovedit de timpuriu aptitudinile intelectuale. Absolvirea liceului și rezultatul excepțional obținut la bacalaureat, în 1943, când a fost clasificat primul dintre candidații reușiți, cu media 10, subliniază precocitatea unei inteligențe orientate spre studiu și performanță. Între anii 1943 și 1947, student al Facultății de Litere din București, el a beneficiat de îndrumarea unor personalități de prim rang ale filologiei și culturii românești: Alexandru Graur, Iorgu Iordan, Alexandru Rosetti, Tudor Vianu, D. M. Pippidi și alții.
Licențiat magna cum laude în litere și filosofie, Tohăneanu părea destinat unei cariere academice ascendente. Istoria avea însă să-i impună o experiență dureroasă, ilustrativă pentru mecanismele de excludere ale regimului comunist aflat în proces de consolidare.
În 1952, a fost îndepărtat din funcția universitară, pe fondul abaterilor imputate în raport cu linia stalinistă din lingvistică și al originii sale sociale considerate „nesănătoase”. A urmat un an de precaritate materială, în care a supraviețuit lucrând noaptea ca zețar într-o tipografie, în timp ce părinții săi erau supuși domiciliului forțat la Solca, în Bucovina.
Acest episod biografic are o semnificație care depășește simpla consemnare cronologică. El dezvăluie distanța dintre vocația autentică și arbitrariul politic, dintre valoarea intelectuală și criteriile ideologice impuse de un sistem totalitar. Munca la tipografie, paradoxal, îl apropie pe viitorul mare stilistician de materialitatea cuvântului tipărit: litera, rândul, pagina și cartea nu mai reprezintă numai suportul exterior al culturii, ci și simbolurile unei continuități intelectuale apărate în condiții potrivnice.
Reintegrarea profesională și transferul la Timișoara, în 1956, au deschis o nouă etapă. Alături de Eugen Todoran, Deliu Petroiu și Victor Iancu, G.I. Tohăneanu a participat la întemeierea Facultății de Filologie a Universității din Timișoara. Aici a devenit unul dintre arhitecții unei tradiții universitare care avea să transforme orașul într-un important centru de cercetare lingvistică și literară.
Numirea sa ca profesor, în 1970, obținerea doctoratului în filologie, în 1968, cu teza Limba și stilul poeziilor lui Eminescu, și activitatea de conducător de doctoranzi confirmă maturizarea unei vocații care îmbină cercetarea cu pedagogia. Dincolo de funcții și titluri, însă, contribuția sa esențială constă în instituirea unui model de lucru: rigoare documentară, finețe interpretativă, atenție pentru particularitățile limbajului și refuzul simplificărilor în analiza operei literare.
Biografia din volum nu construiește imaginea convențională a savantului ferit de încercările istoriei. Dimpotrivă, ea pune în lumină un destin în care perseverența intelectuală devine formă de rezistență morală. Tocmai această tensiune conferă personalității sale o dimensiune exemplară.
Inventarul bibliografic reunit în volum evidențiază amploarea unei activități desfășurate de-a lungul mai multor decenii. G.I. Tohăneanu a publicat volume de specialitate, traduceri din latină, ediții comentate, studii și articole, contribuind la investigarea limbii române atât ca sistem de comunicare, cât și ca instrument de expresie artistică.
Printre titlurile reprezentative se numără Studii de stilistică eminesciană (1965), Stilul artistic al lui Ion Creangă (1969), Expresia artistică eminesciană (1975), Dincolo de cuvânt. Studii de stilistică și versificație (1976), Arta evocării la Sadoveanu (1979), Eminesciene (Eminescu și limba română) (1989), Dicționar de imagini pierdute (1995), „Viața lumii” cuvintelor. Vechi și nou din latină (1998) și Neajungerea limbii. Comentarii la Țiganiada de I. Budai-Deleanu (2001).
Aceste lucrări conturează un program științific coerent, centrat pe relația dintre limbă și literatură, dintre structura verbală și semnificația estetică. În perspectiva lui Tohăneanu, analiza lingvistică nu poate fi redusă la inventarierea formelor gramaticale sau lexicale. Cuvântul trebuie urmărit în contextul său, în relațiile pe care le stabilește cu celelalte componente ale textului și în funcția sa de a produce sens, ritm, atmosferă și expresivitate.
Aici se află una dintre contribuțiile sale metodologice importante: depășirea opoziției rigide dintre cercetarea lingvistică și interpretarea literară. Stilistica devine spațiul în care cele două perspective se întâlnesc și se completează. Forma nu este separată de conținut, iar conținutul nu este tratat ca o entitate independentă de organizarea limbajului.
În această privință, titlul Dincolo de cuvânt poate fi înțeles ca o formulare concentrată a unei întregi orientări critice. Dincolo de cuvântul luat izolat se află rețeaua de sensuri, memoria culturală, sugestia metaforică și intenționalitatea artistică. Dar accesul la aceste dimensiuni nu se obține prin speculație liberă, ci prin examinarea atentă a textului.
Stilisticianul nu se substituie scriitorului, ci caută să înțeleagă mecanismele prin care acesta transformă limba comună în limbaj artistic. Tocmai de aceea, cercetările lui Tohăneanu au o valoare formativă: ele îi învață pe cititori nu numai ce trebuie observat într-un text, ci și cum trebuie argumentată interpretarea.
Un loc privilegiat în opera lui G.I. Tohăneanu îl ocupă Mihai Eminescu. Studierea limbii și stilului poeziei eminesciene nu reprezintă o preocupare marginală, ci unul dintre nucleele cercetării sale, dezvoltat în mai multe volume și studii.
Importanța acestei direcții constă în refuzul interpretării lui Eminescu ca fenomen inexplicabil, apărut fără antecedente și fără legături cu tradiția literară. Cercetarea atentă a vocabularului, a sintaxei, a versificației și a imaginilor poetice permite identificarea atât a elementelor preluate din literatura anterioară, cât și a transformărilor prin care acestea dobândesc o individualitate artistică nouă.
În Studii de stilistică eminesciană, Tohăneanu examinează diferențiat limbajul poeziei de tinerețe, raportându-l la modele și convenții ale epocii. Sunt urmărite lexicul, structurile gramaticale, stilul și versificația, cu scopul de a distinge între elementele tributare tradiției și acele particularități care anunță originalitatea poetului matur. În continuarea acestei preocupări, Expresia artistică eminesciană aprofundează analiza vocabularului, a polisemiei, a sintaxei poetice, a motivelor și a metaforelor.
Această metodă are meritul de a restitui procesualitatea creației. Eminescu nu este prezentat ca o personalitate artistică încheiată de la primele sale texte, ci ca un creator aflat într-o continuă căutare a expresiei adecvate. În spatele formei poetice desăvârșite se dezvăluie efortul de selecție, transformare și organizare a materialului lingvistic.
Prin urmare, stilistica eminesciană practicată de Tohăneanu nu se limitează la constatarea frumuseții versului. Ea cercetează condițiile lingvistice ale acestei frumuseți, raportul dintre procedeu și idee, dintre sonoritate și semnificație, dintre tradiție și inovație.
Este o contribuție importantă la înțelegerea mecanismului creator eminescian și, totodată, o demonstrație a faptului că filologia poate deveni o formă superioară de lectură critică. Eminescu este abordat cu acribie, dar și cu sensibilitate, iar analiza nu anulează emoția estetică, ci o fundamentează.
Prestigiul acestei direcții de cercetare este confirmat și de recunoașterea instituțională a activității sale, inclusiv prin Premiul „Timotei Cipariu” al Academiei Române, acordat pentru Studii de stilistică eminesciană, și prin distincțiile primite pentru contribuția la cunoașterea și promovarea operei poetului național.
Într-o cultură în care Eminescu este frecvent invocat prin formule encomiastice, demersul lui Tohăneanu are o valoare aparte: el demonstrează că respectul autentic față de un mare scriitor se exprimă și prin cercetarea exactă, prin argument și prin aprofundarea textului.
Deși Eminescu ocupă un loc central, aria de investigație a lui G.I. Tohăneanu este mult mai largă. Studiile consacrate lui Ion Creangă, Mihail Sadoveanu și lui Ion Budai-Deleanu demonstrează capacitatea cercetătorului de a adapta instrumentele stilisticii la universuri literare distincte.
În Stilul artistic al lui Ion Creangă, atenția se îndreaptă către individualitatea expresiei, către resursele limbajului narativ și către modul în care materialul lingvistic participă la configurarea lumii artistice. Creangă reprezintă un caz deosebit de fertil pentru stilistică, deoarece oralitatea, expresivitatea lexicală și organizarea discursului narativ se împletesc într-o structură artistică inconfundabilă.
În Arta evocării la Sadoveanu, cercetătorul urmărește mecanismele prin care limbajul reconstruiește lumi, evocă trecutul și conferă consistență experienței umane. Evocarea nu este doar o reproducere a realului, ci o operație artistică de selecție și transfigurare, realizată prin ritmul frazei, alegerea cuvintelor și organizarea imaginilor.
Un alt punct de interes îl constituie studiul consacrat Țiganiadei lui Ion Budai-Deleanu. Prin Neajungerea limbii. Comentarii la Țiganiada de I. Budai-Deleanu, Tohăneanu își îndreaptă atenția spre o operă esențială a literaturii române vechi, în care resursele limbii și mecanismele expresiei poetice participă la constituirea unei construcții literare complexe.
Diversitatea acestor cercetări demonstrează că metoda sa nu este un tipar aplicat mecanic unor texte diferite. Ea se întemeiază pe respectarea individualității fiecărei opere și pe identificarea instrumentelor interpretative adecvate specificului acesteia.
În acest sens, contribuția lui Tohăneanu se situează la intersecția dintre filologie, istorie literară și hermeneutică. El cercetează textul în materialitatea sa verbală, dar nu pierde niciodată din vedere arhitectura estetică și contextul cultural care îi conferă semnificație.
O altă dimensiune fundamentală a operei o reprezintă interesul pentru istoria cuvintelor și pentru continuitatea culturală a limbii române. Volume precum O seamă de cuvinte românești, Cuvinte românești și „Viața lumii” cuvintelor. Vechi și nou din latină ilustrează preocuparea de a descoperi în vocabular urmele timpului, ale evoluției semantice și ale experienței colective.
Cuvântul apare aici ca o realitate vie, purtătoare a unei memorii istorice. Sensurile sale se modifică, se specializează, se extind sau se restrâng, iar aceste transformări înregistrează, indirect, evoluția mentalităților și a practicilor culturale.
Filologul nu privește limba ca pe un mecanism abstract și inert, ci ca pe un patrimoniu aflat într-o continuă devenire. Istoria cuvintelor devine, astfel, o cale de acces către istoria culturii.
Această perspectivă se completează firesc cu activitatea de traducător din limba latină. Traducerile din Macrobius și Vergilius, inclusiv Eneida și volumul Bucolice. Georgice, atestă o competență care unește erudiția clasică, sensibilitatea literară și responsabilitatea față de limba română.
Traducerea marilor texte latine presupune mai mult decât echivalența lexicală. Ea cere înțelegerea contextului cultural, a ritmului discursului, a imaginilor și a raporturilor dintre sensurile explicite și cele implicite. În cazul unui filolog preocupat de stil, această activitate devine și un exercițiu de verificare a propriilor concepții despre limbaj.
Prin transpunerea în română a unor opere fundamentale ale Antichității, G.I. Tohăneanu contribuie la menținerea unui dialog fertil între cultura clasică și literatura română. Latina nu apare ca o relicvă livrescă, ci ca una dintre rădăcinile vii ale civilizației europene și ale limbii române.
Unul dintre meritele deosebite ale volumului centenar constă în faptul că nu izolează opera scrisă de experiența didactică. Secțiunea de evocări, semnată de foști studenți, colaboratori și cercetători, pune în lumină personalitatea profesorului și impactul său asupra comunității academice.
Titlurile contribuțiilor sunt, în sine, semnificative: „Ce am deprins de la dascălii mei de suflet”, „Profesorul G.I. Tohăneanu”, „Originalitatea lui G.I. Tohăneanu”, „În memoria magistrului meu G.I. Tohăneanu”, „Gheorghe Tohăneanu, întemeietor de cultură majoră în Timișoara universitară”, „Pro Magistro”.
Ele indică diversitatea perspectivelor din care este recuperată aceeași personalitate: profesorul, mentorul, cercetătorul, întemeietorul de instituție și modelul moral.
În tradiția universitară autentică, magistrul nu transmite numai informații, ci formează o disciplină a gândirii. El îi învață pe studenți să citească atent, să distingă nuanțele, să nu confunde impresia cu demonstrația și să respecte complexitatea obiectului cercetat.
Din mărturiile reunite în volum se conturează imaginea unui profesor a cărui influență nu s-a limitat la durata cursurilor sau la relația instituțională dintre dascăl și student. Prezența sa intelectuală a continuat în cercetările discipolilor, în amintirea lecțiilor și în felul de a aborda limba și literatura.
Acest transfer de valori constituie una dintre cele mai importante forme de continuitate culturală. O carte poate păstra ideile unui savant, însă o școală academică păstrează și dezvoltă metoda, exigența și spiritul său.
De aceea, participarea lui G.I. Tohăneanu la întemeierea Facultății de Filologie din Timișoara are o semnificație ce depășește cadrul administrativ sau instituțional. Ea reprezintă contribuția la formarea unui mediu intelectual capabil să producă, la rândul său, cercetare, cultură și educație.
Evocările din volum nu au, așadar, numai funcție comemorativă. Ele documentează transmiterea unei moșteniri și arată cum personalitatea unui profesor poate deveni parte integrantă din identitatea unei comunități universitare.
În studiul dedicat originalității sale, Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu pune în evidență particularitatea discursului tohănescian, caracterizat prin atașamentul profund față de marile opere ale patrimoniului național și prin capacitatea de a transforma analiza filologică într-un act de interpretare creatoare.
Originalitatea cercetătorului nu constă doar în alegerea unor teme importante, ci și în felul de a le aborda. El coboară în straturile profunde ale textului, urmărește precedentele și consecințele unor structuri, identifică transformări subtile și argumentează relația dintre procedeele expresive și viziunea artistică.
Într-o asemenea metodă, erudiția nu este expusă ostentativ, ci pusă în serviciul înțelegerii. Cunoașterea filologică se întâlnește cu intuiția critică, iar demonstrația științifică dobândește o expresivitate proprie.
Această asociere între rigoare și sensibilitate reprezintă una dintre trăsăturile cele mai valoroase ale stilisticii practicate de Tohăneanu. Cercetătorul nu rămâne exterior operei, dar nici nu se abandonează unei interpretări pur subiective. El păstrează echilibrul dintre apropierea afectivă de text și distanța critică necesară evaluării sale.
În consecință, discursul său poate fi privit ca o formă de creație secundă, în care interpretarea luminează opera fără a-i diminua autonomia. Comentariul devine o cale de acces către frumusețea textului, nu un substitut al acesteia.
Această concepție explică de ce activitatea sa poate interesa nu numai lingviștii și istoricii literari, ci și profesorii, traducătorii, scriitorii și cititorii preocupați de mecanismele expresiei artistice. Ea demonstrează că filologia, atunci când este practicată cu discernământ și pasiune, poate deveni o disciplină a culturii integrale.
Un aspect esențial al volumului G.I. Tohăneanu 100: Monumentum aere perennius îl constituie organizarea sa editorială, care îmbină documentul biografic, evocarea personală, cercetarea filologică și exercițiul traducerii.
Prima parte este consacrată vieții și operei profesorului, interviului, evocărilor și reperelor biografice „de-a lungul anilor”. Sunt reunite aici mărturii, date bibliografice și contribuții memorialistice care permit reconstituirea unei personalități în complexitatea sa umană și profesională.
Partea dedicată studiilor științifice extinde perspectiva, oferind cititorului un tablou al preocupărilor filologice contemporane. Prin această organizare, volumul evită transformarea omagiului într-o simplă succesiune de elogii. Memoria profesorului este asociată cu activitatea de cercetare, iar celebrarea centenarului devine prilejul afirmării continuității unei tradiții intelectuale.
Secțiunea studiilor cuprinde contribuții de lingvistică, stilistică, literatură comparată, hermeneutică biblică și analiză literară. Mariana Anghel semnează, între altele, studiul consacrat universului tematic din Psalmii miezonoptici de Eugen Dorcescu, precum și cercetarea asupra apei ca „oglindă fluidă a conștiinței”, realizată împreună cu Mirela-Ioana Borchin. Florina Băcilă analizează construcțiile (cvasi)locuționale asociate mărcilor intensității în poezia lui Traian Dorz, în timp ce Eliza Bătrîn abordează autoreferențialitatea și reflecțiile asupra elegiei la Properțiu.
Alte contribuții investighează onixul în textul biblic, relația dintre operele latine ale lui Dante și Petrarca și traducerile lor românești, melancolia erotică din Heroide, raporturile dintre limbă și literatură, precum și anumite aspecte ale receptării critice a volumului Priveliști de Benjamin Fundoianu.
Studiul Mirelei-Ioana Borchin-Dorcescu despre secțiunea de aur în poezia lui Lucian Blaga aduce în discuție raportul dintre organizarea formală și construcția estetică. Cercetarea Adrianei Ieremciuc asupra ploii și ferestrei în romanele lui Colette traduse în limba română deschide perspectiva analizei comparatiste și a transferului de sensuri între limbi. Ioana-Karina Nan examinează dimensiunea ludică a traducerii intersemiotice, pornind de la Aventurile lui Habarnam și ale prietenilor săi de Nikolai Nosov.
Diversitatea acestor teme dovedește că filologia actuală nu se limitează la un singur domeniu de investigație. Ea presupune dialogul dintre discipline, între tradiția clasică și literatura modernă, între structurile lingvistice și mecanismele imaginarului, între textul original și interpretările sale succesive.
Este semnificativ faptul că această pluralitate științifică se regăsește într-un volum dedicat unui savant preocupat de interdependența dintre limbă, literatură și cultură. Fără a presupune că fiecare studiu reproduce în mod direct metoda magistrului, ansamblul editorial sugerează persistența unui orizont intelectual în care cercetarea exactă și interpretarea nu se exclud, ci se completează.
Secțiunea consacrată traducerilor reprezintă una dintre componentele de interes ale volumului. Ea cuprinde texte din tradiția latină, patristică și medievală, precum și traduceri din literatura modernă, inclusiv din Mihai Eminescu și Kostas Karyotakis.
Prima subsecțiune, intitulată Prima translatio, reunește traducerea predicii a XXVII-a a lui Caesarius Arelatensis, realizată de Ioana Rebecca Pascu, fragmente din lucrarea lui Alcuin De virtutibus et vitiis, traduse și adnotate de Gabriela Radu, poezia lui Karyotakis transpusă în română de Edith-Adriana Uncu și traducerea adnotată și comentată a textului eminescian Într-o lume de neguri…, semnată de Adina Chirilă.
Cea de-a doua subsecțiune este dedicată traducerilor vergiliene. Maria Subi propune traducerea, comentariile și notele pentru prologul Eneidei, iar Cristiana Apetre, Roxana Casap, Arianna-Alexandra Hușanu, Solomon-Alexandru Dragomir și Ioan-Corneliu Pascu abordează pasaje reprezentative din epopeea latină.
Sunt investigate portretul lui Aeneas, episodul lui Laocoon, începutul pribegiei troienilor, moartea Didonei și perspectiva păcii romane. Selecția acestor fragmente oferă posibilitatea observării unor situații narative și afective diferite, de la conflictul tragic la reprezentarea destinului colectiv.
Importanța unei asemenea secțiuni nu se reduce la prezentarea unor versiuni românești. Traducerea adnotată constituie, prin natura sa, un exercițiu de interpretare. Traducătorul trebuie să identifice sensul contextual, să distingă între valorile lexicale, să urmărească organizarea sintactică și să găsească în limba de sosire o expresie capabilă să conserve, pe cât posibil, forța textului original.
Prin note și comentarii, opțiunile traducătorului devin explicite, iar cititorul poate înțelege dificultățile și soluțiile adoptate. Se realizează astfel o întâlnire între filologie, literatură și pedagogie, în care textul antic sau medieval devine accesibil fără a fi desprins de contextul său cultural.
Prezența traducerilor vergiliene dobândește o semnificație suplimentară prin raportare la propria activitate a lui G.I. Tohăneanu, traducător al Eneidei, al Bucolicelor și al Georgicelor. Secțiunea nu trebuie interpretată ca o reproducere a operei sale, ci ca o continuare simbolică a interesului pentru cultura clasică și pentru transmiterea ei în limba română.
În acest sens, volumul centenar își îndeplinește una dintre funcțiile cele mai importante: nu doar amintește de un savant, ci creează un cadru în care domeniile sale de interes continuă să fie investigate și transmise.
Valoarea documentară a cărții este susținută de includerea reperelor biografice, a interviului, a inventarului bibliografic și a arhivei fotografice.
Lista lucrărilor publicate oferă o imagine asupra diversității activității lui G.I. Tohăneanu. Alături de volumele de stilistică și de cercetare lingvistică se află traduceri, ediții comentate, cursuri universitare și contribuții în reviste de specialitate. Inventarul consemnează, de asemenea, participarea sa la elaborarea unor instrumente de lucru pentru studiul limbii și literaturii.
O asemenea documentare are o importanță deosebită pentru istoria filologiei românești. Opera unui profesor universitar nu poate fi evaluată exclusiv prin titlurile volumelor sale. Ea trebuie înțeleasă și prin activitatea publicistică, prin participarea la viața științifică, prin proiectele editoriale și prin contribuția la formarea altor cercetători.
Interviul și evocările completează datele bibliografice prin dimensiunea experienței trăite. Dacă inventarul bibliografic arată ce a publicat savantul, mărturiile colegilor și discipolilor sugerează felul în care personalitatea sa a fost percepută și transmisă în mediul intelectual.
Arhiva fotografică adaugă o componentă vizuală acestei reconstituiri. Fotografiile, portretul și imaginea bustului profesorului de pe Aleea Personalităților din Timișoara înscriu memoria individuală într-un spațiu public al recunoașterii culturale.
Bustul reprezintă, în plan simbolic, materializarea omagiului comunității. Cartea, în schimb, păstrează dimensiunea intelectuală a personalității: ideile, opera, experiența didactică și continuitatea cercetării.
Între monumentul sculptural și monumentul editorial există, așadar, o relație de complementaritate. Unul fixează chipul în spațiul orașului, celălalt reconstruiește un destin în spațiul culturii.
Dincolo de valoarea sa documentară și comemorativă, volumul ridică implicit o problemă de actualitate: cum se păstrează și se transmite moștenirea unui mare profesor într-o epocă în care informația circulă rapid, iar lectura aprofundată riscă să fie înlocuită de consumul superficial al textelor?
Răspunsul sugerat de această carte se află în însăși natura operei lui G.I. Tohăneanu. Cercetarea sa demonstrează că adevărata înțelegere a literaturii cere răbdare, competență lingvistică și respect față de particularitățile textului. Interpretarea nu poate fi desprinsă de documentare, iar evaluarea estetică nu trebuie să ignore mecanismele concrete ale expresiei.
Pentru studenți, volumul constituie o invitație la aprofundarea filologiei și la cunoașterea unei tradiții universitare importante. Pentru cercetători, el oferă repere biografice, bibliografice și interpretative. Pentru cititorul cultivat, cartea deschide perspectiva unei întâlniri cu personalitatea unui savant care a transformat studiul cuvântului într-o formă de cultură.
Totodată, amploarea volumului și diversitatea contribuțiilor îi conferă valoarea unei mărturii colective. Profesorul este recuperat nu numai prin propria operă, ci și prin comunitatea intelectuală care îi continuă preocupările, îi discută contribuțiile și îi păstrează memoria.
Aici se află, poate, semnificația cea mai profundă a centenarului: nu simpla celebrare a unei date, ci reafirmarea unei responsabilități. Moștenirea unui savant nu se păstrează prin elogii repetate, ci prin recitirea operei, prin evaluarea critică a contribuțiilor sale și prin integrarea lor în activitatea culturală prezentă.
Volumul G.I. Tohăneanu 100: Monumentum aere perennius răspunde acestei responsabilități printr-o construcție editorială complexă, în care biografia, memoria, cercetarea și traducerea se susțin reciproc.
Privit în ansamblu, volumul coordonat de Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu, Gabriela Radu și Maria Subi reprezintă o contribuție importantă la recuperarea și evaluarea moștenirii profesorului G.I. Tohăneanu. Prin colaborarea editorilor, prin reunirea evocărilor și studiilor, prin inventarul bibliografic și prin includerea traducerilor, cartea oferă o perspectivă amplă asupra unei personalități definitorii pentru filologia românească din a doua jumătate a secolului al XX-lea.
Meritul său principal constă în îmbinarea omagiului cu documentul și a memoriei cu cercetarea. Profesorul nu este prezentat exclusiv ca obiect al admirației, ci ca autor al unei opere care poate și trebuie să fie studiată în continuare. Imaginea sa se construiește din date verificabile, din contribuții științifice și din mărturiile celor care i-au cunoscut activitatea.
Opera lui G.I. Tohăneanu rămâne relevantă prin felul în care pune în relație limba și literatura, expresia și sensul, tradiția și inovația. Cercetările sale eminesciene, studiile despre Creangă, Sadoveanu și Budai-Deleanu, preocuparea pentru istoria cuvintelor și activitatea de traducător alcătuiesc un program intelectual coerent, întemeiat pe convingerea că literatura trebuie citită atât cu sensibilitate, cât și cu exigență filologică.
În același timp, biografia sa păstrează mărturia unei rezistențe prin cultură. Excluderea din învățământul universitar în anii stalinismului, dificultățile materiale și reintegrarea ulterioară nu au anulat vocația cercetătorului. Dimpotrivă, continuitatea activității sale arată forța unei conștiințe intelectuale care a rămas fidelă studiului, limbii și educației.
Titlul latin al volumului capătă, în acest context, o valoare de concluzie. Monumentul mai durabil decât bronzul nu este numai opera individuală a profesorului, ci și tradiția intelectuală pe care a contribuit să o întemeieze. El se regăsește în cărți, în cercetările discipolilor, în instituțiile culturale și în capacitatea generațiilor următoare de a descoperi sensuri noi în textele trecutului.
Eugen Dorcescu, prin poemul Bătrânul Dascăl, surprinde această continuitate spirituală într-o imagine memorabilă: profesorul, „ieșit din timp”, dobândește „al veșniciei nimb”. Versurile nu substituie evaluarea științifică, ci îi adaugă dimensiunea afectivă a unei memorii care refuză uitarea.
Într-o asemenea perspectivă, G.I. Tohăneanu nu aparține numai istoriei unei facultăți sau unei generații de filologi. El aparține patrimoniului intelectual românesc, prin contribuția sa la studiul limbii și literaturii, prin activitatea pedagogică și prin exemplul unei vieți dedicate cunoașterii.
G.I. Tohăneanu 100: Monumentum aere perennius este, prin urmare, mai mult decât o carte aniversară. Este un document de istorie culturală, un instrument de cercetare și un act de recunoștință adresat unui magistru care a înțeles că limba nu este doar un mijloc de comunicare, ci și spațiul în care se păstrează memoria unui popor.
Bronzul poate fi învins de timp, iar monumentele materiale pot fi supuse uitării. Opera autentică însă continuă să vorbească atât timp cât există cititori capabili să o descifreze și discipoli dispuși să-i ducă mai departe exigențele. În această continuitate a cuvântului și a spiritului își găsește deplina justificare titlul volumului: Monumentum aere perennius.
Bibliografie
Borchin-Dorcescu, Mirela-Ioana; Radu, Gabriela; Subi, Maria (coord.). G.I. Tohăneanu 100: Monumentum aere perennius. Editori: Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu, Adriana Ieremciuc, Valentina Mureșan, Gabriela Radu, Iosif Stancovici, Maria Subi. Timișoara: Editura Universității de Vest din Timișoara, 2025. ISBN 978-630-327-207-8.
Tohăneanu, G.I. Studii de stilistică eminesciană. București: Editura Științifică, 1965.
Tohăneanu, G.I. Stilul artistic al lui Ion Creangă. București: Editura Științifică, 1969.
Tohăneanu, G.I. Expresia artistică eminesciană. Timișoara: Editura Facla, 1975.
Tohăneanu, G.I. Dincolo de cuvânt. Studii de stilistică și versificație. București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1976.
Tohăneanu, G.I. Arta evocării la Sadoveanu. Timișoara: Editura Facla, 1979.
Tohăneanu, G.I. Eminesciene (Eminescu și limba română). Timișoara: Editura Facla, 1989.
Tohăneanu, G.I. Dicționar de imagini pierdute. Timișoara: Editura Amarcord, 1995.
Tohăneanu, G.I. „Viața lumii” cuvintelor. Vechi și nou din latină. Timișoara: Editura Augusta, 1998.
Todoran, Eugen; Tohăneanu, G.I. De ce Eminescu? Reșița: Editura Timpul, 1999.
Tohăneanu, G.I. Neajungerea limbii. Comentarii la Țiganiada de I. Budai-Deleanu. Timișoara: Editura Universității de Vest, 2001.
Macrobius, Ambrosius Theodosius. Saturnalia. Traducere din limba latină, studiu introductiv, note și indici de G.I. Tohăneanu. București: Editura Academiei, 1961.
Vergilius, Publius. Eneida. Prefață și traducere din limba latină de G.I. Tohăneanu; note și comentarii de Ioan Leric. Timișoara: Editura Antib, 1994.
Vergilius, Publius. Bucolice. Georgice. Prefață și traducere din limba latină de G.I. Tohăneanu; note, comentarii și glosar de Ioan Leric. Timișoara: Editura Amarcord, 1997.
Borchin, Mirela; Cheie-Pantea, Iosif; Ruja, Alexandru (coord.). In Magistri honorem G.I. Tohăneanu. Timișoara: Editura Universității de Vest, 2005.
Tohăneanu, G.I. „Lista lucrărilor publicate (1925–2008)”. Philologica Banatica, 2015, nr. 1, pp. 11–42.
Horatius. Carmina, III, 30, versurile 1–8.
