Fac de la început o menţiune: îmi voi întemeia însemnările de faţă pe o comunicare susţinută de Laszlo Alexandru, scriitor român, publicist şi traducător din limbile franceză şi italiană, la simpozionul cu tema “Nouvellement traduit. Les oeuvres de Dante en traduction au fil de l’histoire”, organizat la 18-19 noiembrie 2021 la Bruxelles sub auspiciile “Universităţii Libere” şi “Institutului Italian de Cultură” din Capitala Belgiei; am găsit o prezentare a opiniilor sale în unele surse de informare publică.
Autorul comunicării explică prin argumente istorice cum s-a creat această relaţie spirituală între italianul din Florenţa, Dante Alighieri (1265-1321) şi românul din Bistriţa-Năsăud, George Coşbuc (1866-1918). Într-o zi tatăl l-a rugat pe fiul său care era încă foarte tânăr să îi povestească într-o manieră rezumativă o serie de episoade din Infernul (capitol al Divinei Comedii); fiind preot, acesta dorea să utilizeze referirile la scenele respective în predicile sale de la slujbele duminicale pentru a-şi impresiona astfel enoriaşii. George a început să citească renumita operă în limba germană pe care o cunoştea atunci cel mai bine; fiind fascinat de acele stihuri, el a început să traducă în română din germană câteva Cânturi. Conştient, însă, de imposibilitatea unei traduceri fidele prin intermediul altei limbi, fără a stăpâni limba originală a autorului, Coşbuc a început să studieze individual limba italiană, comandând gramatici şi dicţionare bilingve, precum şi câteva ediţii ale cărţii lui Dante, publicate în Italia; de asemenea, el a făcut o călătorie de studii la Florenţa pentru a cunoaşte în mod nemijlocit unele locuri legate de biografia poetului florentin (încă se mai păstrează în anumite arhive biletele de tramvai cu care Coşbuc circula prin oraşul Florenţa).
Timp de un deceniu Coşbuc şi-a reluat traducerile bazate pe originalul dantesc şi în paralel a început redactarea unor note de peste 500 de file care includ comentarii personale, observaţii polemice faţă de unii dantologi ş.a. Decedând la 9 mai 1918, doar câteva fragmente ale traducerii sale au apărut în revistele literare ale vremii. În ultimii ani de viaţă, când se afla la “Mănăstirea Tismana”, Coşbuc l-a întâlnit pe Ramiro Ortiz cu care a dezvoltat o relaţie de strânsă şi sinceră prietenie, discutând ore în şir despre poezia italiană şi în particular despre creaţia dantescă. După plecarea ireversibilă din viaţă a lui George Coşbuc, profesorul Ramiro Ortiz care întemeiase o Catedră de limba şi literatura italiană la “Universitatea din Bucureşti”, a insistat pentru primirea manuscriselor lui Coşbuc, dând la tipografie în ani diferiţi (1932, 1933, 1934) cele trei volume pe baza unor fonduri realizate din chetă periodică.
Trebuie remarcat – în consens cu Laszlo Alexandru – faptul că preocupările lui Coşbuc în ipostaza de traducător al creaţiei fundamentale a lui Dante Alighieri nu veniseră pe un teren arid, lipsit de antecedente. Sunt relevante în acest sens următoarele momente semnificative: Ion Heliade Rădulescu în jurul anului 1848 a transpus primele 5 Cânturi ale Infernului; Gheorghe Asachi în 1865 a tradus unul sau două Cânturi ale Infernului cu măsura de 16 silabe şi fără rime; Aron Densuşianu a tradus Cântul III din Infern, Cântul XXVIII din Purgatoriu şi Cântul XXIII din Paradis în versuri de 13 şi 14 silabe cu 2 rime în loc de 3 rime; Maria P. Chiţiu a tradus în proză, nu în versuri Infernul în 1883 şi Purgatoriul în 1888, textul românesc având la subsolul fiecărei pagini textul italian; Gheorghe Boteanu a transpus în proză Infernul, Cânturile I-XII pe care le-a publicat în “Revista literară” din Bucureşti în perioada 1893-1894; Nicu Gane a tradus Cânturile I-VII din Infern, publicate ulterior în revista “Convorbiri literare” din Iaşi, continuând cu celelalte Cânturi până în 1905.
Laszlo Alexandru răspunde unei legitime întrebări: care sunt particularităţile versiunii lui Coşbuc în raport cu cele patru traduceri complete ale Divinei Comedii care au urmat? El afirmă următoarele: “Fidelitatea! Extraordinara cunoaştere a originalului şi a nuanţelor pe care dorea Dante să le transmită. O sensibilitate artistică rafinată. Şi, de asemenea, o tehnică poetică minunată: Coşbuc este considerat unul dintre cei mai importanţi stilişti din poezia română, cu un mare respect pentru rimă şi măsura versului. Având toate aceste antecedente, el a mers îndeaproape pe urmele originalului dantesc. Şi, dacă adăugăm că era vorba de pasiunea lui de o viaţă, îi putem înţelege cu uşurinţă entuziasmul.”.
Fără a-mi asuma pretenţia exhaustivităţii, voi prezenta în cele ce urmează câteva pasaje din traducerea magistrală a lui George Coşbuc, indicând denumirile capitolelor respective:
*Infernul (XXXIV, 22-27): “De-a mea şi mută şi-ngheţată stare/să nu mă-ntrebi acum şi nici n-o scriu,/căci nu-i cuvânt să poată spune-atare./Eu n-am murit, dar n-am rămas nici viu,/socoţi, de ai vrun strop de duh în tine,/ce-am fost când fui cum n-aş mai vrea să fiu.”.
*Purgatoriul (I, 115-117): “Amurgu-nvins de-a zorilor lumină/pierea fugind, aşa că-n depărtare/vedeam şi marea cea de tremur plină.”.
*Paradisul (I, 85-90): “Dar Ea, ce mă vedea ca eu pe mine,/deschise gura, pân-a o-ntreba,/zbătutul suflet vrând să mi-l aline,/Şi-a zis: «Prin false-nchipuiri părerea ta/te-orbeşte aşa că-ţi par ca nevăzute/ce-ar fi să vezi, când nu le-ai asculta.».”.
Redau câteva aprecieri formulate de remarcabili oameni de cultură: i) Tudor Vianu: “George Coşbuc nu a reprodus numai cu mare fidelitate construcţiile originalului, dar a căutat să se apropie de lexicul şi chiar de timbrul lui.”; ii) Alexandru Balaci: “Vigoarea şi plasticitatea dantescă au fost redate de poetul român cu o rară măiestrie, făcând din tălmăcirea sa una dintre cele mai bune traduceri ale Divinei Comedii pe care le cunoaşte lumea.”; iii) Emanoil Bucuţă: “Se poate să fie traduceri mai strălucite şi mai melodioase decât a ieşit cea românescă a lui Coşbuc, dar ar fi greu să se arate una mai credincioasă şi mai în spiritul ei de obârşie decât a lui.”; iv) Ramiro Ortiz: “Dante se va înfăţişa publicului românesc aşa cum este: uriaş, aspru, sever, plin de gânduri înalte, filosofice şi teologice, ici şi colo întunecat şi obscur, dar niciun popor, în afară poate de cel german, nu se va putea lăuda cu o traducere în care culoarea gândirii şi artei lui Dante să fie redată aşa de minunat (până în cele mai mici amănunte), ca poporul român care a dat naştere lui George Coşbuc.”. Pe de altă parte, trebuie semnalate unele rezerve cu privire la traducerea realizată de către George Coşbuc. Astfel, Ovid Densuşianu, autorul primului curs despre Dante dintr-o universitate românească, susţinea că ar fi preferabilă traducerea în proză a renumitului poem pentru înţelegerea corectă a acestuia, traducerea în versuri fiind “o îndrăzneală inutilă”. La rândul lui, Nicolae Iorga arăta că “nici de astă dată nu a intrat Dante cu adevărat în literatura noastră”.
Doresc să informez cititorii acestui articol că Laszlo Alexandru este autorul cărţii Lectura lui Dante în 3 volume publicate în anul 2020 la o editură din R. Moldova şi al studiilor intitulate Coşbuc şi Dante şi Dante în viziunea lui George Coşbuc din volumul A revedea stelele. Contribuţii la studiul operei lui Dante, apărut la Cluj-Napoca în anul 2018.
În ceea ce mă priveşte, aş înscrie strălucitul aport spiritual al lui George Coşbuc într-o perspectivă mai amplă: cea a românilor care se trag din romani şi a căror ţară poartă un nume ce provine de la “Cetatea Eternă” Roma. În consecinţă, consider că este binevenit orice demers analitico-interpretativ de genul celui la care m-am referit în acest articol.
În primele rafturi ale bibliotecii personale se află cartea publicată la o editura ieşeană în 2000 şi intitulată Divina Comedie. Infernul. Purgatoriul. Paradisul în traducerea lui George Coşbuc (o ediţie îngrijită şi însoţită de un amplu studiu introductiv al lui Ramiro Ortiz). De câte ori o răsfoiesc cu “ochii minţii şi ai inimii”, mă gândesc la cel care într-o zi de mai a anului 1918 ajungea în “Paradisul literelor”, părăsind lumea pământeană.
