Al Florin Țene
Gheorghe Tomozei s-a născut la 14 aprilie 1936, în București, într-o familie modestă, dar cultivată, deschisă sensibilităților artistice. A urmat Liceul „Mihai Viteazul” din București, unde a debutat literar, și ulterior a frecventat cursurile Facultății de Filologie a Universității din București, pe care însă nu le-a finalizat. A lucrat ca redactor la mai multe publicații literare – între care „Tânărul scriitor”, „Contemporanul”, „România literară”, „Scânteia tineretului” – și s-a afirmat ca una dintre vocile distincte ale poeziei românești din a doua jumătate a secolului XX.
A fost contemporan și prieten cu Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, Cezar Baltag și alți reprezentanți ai generației șaizeciste. A decedat la 31 martie 1997, la București, lăsând în urmă o operă lirică de o sensibilitate rafinată și de o melancolie muzicală aparte.
lui Gheorghe Tomozei a avut loc în 1959, cu volumul Un pariu cu viața. Ulterior, a publicat o serie de volume care i-au conturat un profil liric recognoscibil prin delicatețea expresiei și prin echilibrul dintre confesiunea sentimentală și jocul rafinat al limbajului poetic: Nopți de aprilie (1962) ,Umbra pământului (1964), Râul fără sfârșit (1966), Poezii (1972), Fata Morgana (1973), Cuvinte potrivite și nepotrivite (1979), Răsfrângeri (1982), Poeme alese (1986), Cuvinte către mine însumi (1995)
Tomozei a fost, de asemenea, un excelent traducător (din Esenin, Pușkin, Lermontov, Maiakovski) și un eseist de o rară finețe culturală, preocupat de recuperarea tradiției romantice și simboliste.
Gheorghe Tomozei cu Nicolae Labiș pe când erau la școala de Literatură Mihai Eminescu din București.
Poetul cultivă o lirică a reveriei și a memoriei afective, în care peisajul interior devine o proiecție a sufletului. În filigranul versurilor sale se simte o nostalgie a copilăriei, o căutare a purității originare, dar și o conștiință acută a trecerii.
Tema timpului este una recurentă: la Tomozei, timpul nu e doar o succesiune de clipe, ci o substanță poetică în care se dizolvă emoțiile și amintirile. Poemele sale îmbină metafora transparentă cu muzicalitatea versului clasic, iar sensibilitatea lui amintește, pe alocuri, de Blaga și de Minulescu, dar rafinată printr-un filtru neoromantic.
În plan stilistic, poetul preferă versul scurt, fluent, melodios, cu accente de elegie. Imaginile sunt adesea luminiscent-simbolice, construite pe motive ale luminii, umbrei, apei și visului. Poezia sa se configurează ca un spațiu al melancoliei senine, unde iubirea, memoria și visul se întrețes.
Critica literară a receptat constant opera lui Gheorghe Tomozei ca pe una de maturitate lirică autentică, chiar dacă nu revoluționară din punct de vedere formal.
Șerban Cioculescu observa „puritatea limbajului și discreția confesiunii”, calificându-l drept „un poet de interioritate și vibrație morală”.
Eugen Simion remarca „capacitatea poetului de a converti tandrețea în meditație și meditația în cânt”.
Laurențiu Ulici, în Literatura română contemporană, îl plasează printre „poeții care au păstrat echilibrul între modernitate și sensibilitatea clasică”.
Opera sa, deși discretă, se distinge prin unitate tematică și coerență stilistică, ceea ce o așază printre reperele constante ale liricii postbelice românești.
Gheorghe Tomozei aparține acelei categorii de poeți care nu urmăresc spectaculosul, ci adevărul interior și autenticitatea emoției. Prin versul său limpede și muzical, el continuă filonul blagian și barbian, aducându-l în registrul unei modernități lirice temperate.
Poezia lui e o artă a melancoliei luminoase, a trecerii și a memoriei, o evanghelie a simțirii curate într-o epocă a declamărilor ideologice.
Gheorghe Tomozei rămâne o voce a lirismului profund și reținut, un poet al melancoliei calde și al grației interioare. Într-o epocă adesea tensionată de dogme și experimente, el a cultivat echilibrul între emoție și reflecție, păstrând credința în forța purificatoare a poeziei.
Într-un comentariu dedicat liricii lui Gheorghe Tomozei, scriitorul și criticul Al. Florin Țene subliniază dimensiunea umanistă și confesivă a poeziei acestuia, relevând o „delicatețe de filigran și o curăție morală ce transformă poezia în rugăciune”. În viziunea sa, Tomozei este „un poet al intimității sonore, un meșter al versului care respiră tăcerea și reveria”. Pe Gheorghe Tomozei l-am cunoscut la Pitești în redacția revistei Argeș. Era un om comunicativ, discutând cu dânsul câteva ore despre cenzura comunistă.
Țene observă că universul poetic tomozeian „nu cunoaște retorica înaltă, ci simplitatea expresiei care ascunde o profunzime blândă”, comparându-l pe poet cu un „mărturisitor al fragilității lumii”, asemenea unui Rainer Maria Rilke al limbii române.
În analiza sa, Al. Florin Țene evidențiază și continuitatea spirituală a lui Gheorghe Tomozei în raport cu tradiția liricii române moderne:
„În poezia lui Tomozei se întâlnesc ecouri din Minulescu, vibrațiile elegiace ale lui Blaga și puritatea metaforică a lui Ion Pillat, dar filtrate printr-un conținut interior de o sinceritate aproape copilărească. El scrie nu pentru a se demonstra, ci pentru a se spovedi în fața frumuseții.”
De asemenea, criticul remarcă muzicalitatea discretă și tensiunea morală a versului tomozeian, văzând în poet „un rafinat al conștiinței, un liric care a înțeles că poezia nu este strigăt, ci respirație”.
În concluzie, Al. Florin Țene afirmă că „opera lui Gheorghe Tomozei reprezintă un refugiu de puritate într-un secol al neliniștii, o insulă de tandrețe în marea agitată a modernității”.
Așa cum remarcă și Al. Florin Țene, lirica lui Gheorghe Tomozei se așază sub semnul melancoliei senine, al frumuseții tăcute și al adevărului interior. Prin echilibrul între sensibilitate și luciditate, între confesiune și reflecție, poetul rămâne un model de autenticitate și de măsură artistică, un reper pentru generațiile care cred în puterea vindecătoare a poeziei.
Bibliografie selectivă
- Gheorghe Tomozei, Un pariu cu viața, București: ESPLA, 1959.
- Gheorghe Tomozei, Râul fără sfârșit, București: Editura Tineretului, 1966.
- Gheorghe Tomozei, Fata Morgana, București: Editura Eminescu, 1973.
- Eugen Simion, Scriitori români de azi, vol. IV, București: Cartea Românească, 1989.
- Laurențiu Ulici, Literatura română contemporană, București: Editura Eminescu, 1985.
- Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, București: Fundația Luceafărul, 2001.
- Dicționarul General al Literaturii Române, vol. VII, București: Academia Română, 2010.
