Voi începe aceste însemnări cu următoarea cugetare a lui Nicolae Iorga: “Fericirea adevărată nu poate sta decât în hotare fericite.”. Pot spune că am cunoscut în activitatea mea pe plan internaţional câteva graniţe care nu emanau nicio fericire, ci dimpotrivă, nostalgie şi uneori chiar resemnare, iar la acestea aş dori să mă refer în cele ce urmează.
*Panmunjom – graniţa dintre două state ale aceluiaşi popor: R.P.D. Coreeană şi Republica Coreea de Sud. În acest loc istoric am ajuns în toamna anului 1978 ca reprezentant al Secretariatului Uniunii Internaţionale a Studenţilor/UIS, împreună cu colegul bulgar, invitaţi de partea nord-coreeană la un Congres Mondial al Jurnaliştilor, organizat la Phenian, Capitala ţării. Locaţia era una dublă: Paju/Provincia Gyeonggi, Coreea de Sud şi Kaesong /Provincia Hwanghae, Coreea de Nord, desemnând aşa-numita Joint Security Area, o zonă lungă de 4 kilometri. Aici s-a semnat la 27 iulie 1953 “Korean Armistice Agreement” care a marcat sfârşitul războiului din această ţară a Asiei de Sud-Est. Îmi amintesc câteva clădiri unde au loc diverse contacte şi negocieri, precum şi prezenţa “căştilor albastre” ale militarilor din ţările neutre desemnate de ONU (în principal, scandinave). Gazdele noastre ne arătaseră cu mândrie, înaintea vizitării acestui obiectiv, un imens drapel al statului nord-coreean, instalat în Satul Păcii de lângă Panmunjom, explicându-ne că era – ca înălţime – al IV-lea din lume; turnul de susţinere avea 160 de metri şi cântărea circa 270 de kilograme. Mi-am notat în carnetul de însemnări două episoade din deplasarea respectivă. i) Când colegul bulgar a dorit să-mi facă o poză în sala tratativelor, urmând să îi fac şi eu una similară, unul dintre militarii prezenţi i-a spus reverenţios în engleză că este interzisă trecerea de partea cealaltă a mesei, deoarece aceasta era stricto sensu un teritoriu sud-coreean; desigur, ne-am conformat imediat cu zâmbetul pe buze. ii) Am fost cazaţi la un elegant hotel al autorităţilor nord-coreene, destinat oaspeţilor străini din Kaesong, un oraş situat la circa 10 kilometri de Panmunjom. Înainte de culcare, am deschis fiecare televizorul din camera sa, constatând că sonorul emisiunilor difuzate de Seul lipsea cu desăvârşire, fiind bruiat; a doua zi, am aflat surpriza făcută de colegul meu care s-a dovedit a fi, doar atunci şi acolo, mai isteţ decât mine: el s-a uitat ore în şir la transmiterea Competiţiei Miss Korea, nesimţind necesitatea unui fond sonor! Oricum, sentimentul dominant după acea vizită care nu poate fi uitată atât de uşor a fost cel al nostalgiei, gândindu-ne la un popor care până astăzi este divizat. Peste câteva decenii, la 27 aprilie 2018, liderii celor două ţări vecine semnau “Declaraţia de la Panmunjom pentru Pace,Prosperitate şi Reunificarea Peninsulei Coreene”; să sperăm că viitorul nu prea îndepărtat va confirma bunele intenţii declarative prin realităţi semnificative.
*Cipru, Nicosia – numele unei Sirene din mitologia greacă, Lefkosia. Aici am ajuns în vara anului 1979, participând la un seminar organizat de UIS. Cu acel prilej, am văzut Green Line (Linia Verde)/United Nations Buffer Zone, patrulată în permanenţă de forţele de menţinere a păcii, o zonă demilitarizată care desparte două entităţi politico-demografice ale aceleiaşi ţări europene: Republica Cipru, membră a ONU şi UE, recunoscută de comunitatea internaţională; Republica Turcă a Ciprului de Nord/RTCN, recunoscută doar de Turcia care a invadat Insula în anul 1974, ocupând partea ei nordică, inclusiv nordul Nicosiei. Am mers până la acea demarcaţie anacronică, sperând că va veni o zi când o voi putea trece, dar în deplasările oficiale care au urmat nu am avut această ocazie, după cum nu am avut nici posibilitatea de a ateriza pe aeroportul din Nicosia (actualmente dezafectat) în locul celui din Larnaka. De la fereastra hotelului unde stăteam, mă uitam în fiecare dimineaţă atât la colina aflată dincolo de Linia Verde, pe care era amplasat un imens drapel alb/roşu al entităţii turce, cât şi la minaretele care priveau în linişte, dar cu speranţă, cupolele bisericilor creştine. În perioada mandatului de Secretar General Adjunct al Organizaţiei Cooperării Economice a Mării Negre de la Istanbul (1993-1997), am reuşit să evit o provocare îmbrăcată în hainele inocente ale amabilităţii: un important om de afaceri îmi sugerase să efectuez o vizită de documentare de 2-3 zile în RTCN, finanţată integral de compania sa turcă, urmând ca vizele de intrare/ieşire să nu fie aplicate pe paşaportul meu diplomatic, ci separat. Cred că interlocutorul a rămas dezamăgit când a primit un refuz direct şi lapidar, fără nicio explicaţie, fiind iritat de intenţia sa.
*De mai multe ori înainte de ’90, am vizitat Capitala R.D. Germane/Berlin şi, de fiecare dată, obişnuiam să mă plimb pe Unter der Linden până la Poarta Brandenburg, situată în mijlocul sinistrului Zid ce diviza oraşul nu doar geografic, dar şi politic. Ţin minte că mă urcam în Turnul TV la ceas de seară spre a vedea Berlinul Occidental scăldat în lumini şi reclame de tot felul, în comparaţie cu Berlinul de Est, inundat în întuneric. În august 2008, împreună cu soţia mea, aflându-ne într-o excursie de două săptămâni în Germania Unită, am ajuns pe locurile unde – din 1961 până în 1989 – fusese Zidul rece şi ostil al despărţirii şi neîncrederii, un zid de piatră al Cortinei de Fier. Personal, îl mai văzusem şi de sus, înaintea diverselor aterizări pe aeroportul est-german Schönefeld, venind la anumite manifestări de tineret şi studenţi şi întotdeauna îmi inspira aceeaşi stare de tristeţe. Am avut ocazia să văd cu Maria Cornelia fostul Checkpoint Charlie de pe Friedrichstrasse şi câteva fragmente ale Zidului, revenindu-mi în minte vechi amintiri pe care nu le puteam da uitării.
*Râul Enguri – graniţa sui-generis între Georgia şi regiunea separatistă Abkhazia. În vara anului 2010 am trecut pe podul de fier al acelui râu cu prilejul unei misiuni de documentare, fără niciun sprijin logistic sau financiar din partea autorităţilor de la Suhumi. Grupul de ambasadori ai statelor UE (în principal, baltice şi balcanice) s-a deplasat de la Tbilisi la Kutaisi cu un avion special al UNOMIG/United Nations Organization Mission în Georgia şi, în continuare, cu automobilele Misiunii până la Suhumi, Gagra şi retur; cazarea a fost suportată de fiecare participant. După primirea protocolară la sediul liderului separatist Serghei Bagapsh, am dat următoarea declaraţie în rusă şi engleză spre mirarea jurnaliştilor: “Sper să mai vin la Suhumi şi să văd atunci fluturând, pe aceeaşi clădire, drapelul Georgiei!”.
*Ca Ambasador în Georgia am trecut prin câteva graniţe de facto de peteritoriul Ossetiei de Sudîmpreună cu alţi ambasadori ai unor state membre ale UE. i) Prima dintre ele a fost cea de la Kurta, păzită de trupele invadatoare, când am participat la o acţiune internaţională despre “conflictele îngheţate” din Caucaz. Kurta este un sat care a rămas sub control georgian după conflictele militare din 1991-1992 şi 2008; aici este, de asemenea, sediul Administraţiei Provizorii a Ossetiei de Sud, conduse de Dimitrie Sanakoiev şi subordonate Guvernului de la Tbilisi. ii) Cea de-a doua “graniţă” trecută de mine a fost cea din proximitatea centrului administrativ al regiunii separatiste, Tskhinvali cu prilejul vizitei de documentare, la invitaţia Biroului OSCE/Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa, în care am văzut câteva obiective construite cu asistenţa financiară a acestei organizaţii. Din cauza unei scurte vizite strict protocolare la D. Sanakoiev, am fost obligaţi să ne suspendăm imediat deplasarea, fiind escortaţi de poliţie până la frontiera de facto cu Georgia. iii) A treia oară, am ajuns în localitatea Perevi (controlată de soldaţii ruşi), aducând ajutoare materiale pentru şcoala din sat, dar nu ni s-a permis intrarea; după trei ore de aşteptare – în care un elicopter militar survola zona respectivă – am fost nevoiţi să revenim la Tbilisi.
Ca o observaţie concluzivă, am fost primul ambasador român care a ajuns în cele două regiuni separatiste ale Georgiei, cunoscând nemijlocit nişte realităţi profund anacronice.
Triste graniţe, triste amintiri!
