Este binecunoscut faptul că posturile de radio, editurile, casele de filme ș.a.m.d. se adresează, în funcție de profil, unui anumit public-țintă.
Public-țintă care este identificat și analizat în urma unor sondaje minuțioase. Preferințele acestuia sunt ”radiografiate” precis, aproape științific.
Este și firesc, dacă avem în vedere că genurile sunt atât de variate, publicul este, la rândul lui, foarte divers și în general (deși nu în toate cazurile) nu poți pretinde ca amatorul de thriller sau groază să aprecieze și filmele clasice din perioada alb-negru sau ca cititorii de romane polițiste să îi cumpere pe Saramago sau Cărtărescu, de exemplu.
Știm cu toții că arta supraviețuiește și prin business-ul aferent (chiar dacă, probabil, nu agreăm întotdeauna acest adevăr) și atunci toate aceste sondaje și toate noțiunile vehiculate în jurul termenului de ”public-țintă” capătă sens.
Unde mi se pare însă că încadrarea într-un tipar bine definit, calculat matematic n-ar trebui să-și aibă rostul – acolo unde valoarea este atât de evidentă încât ar trebui să includă cam pe toată lumea.
(Desigur, ”valoare acceptată unanim” este o formulare care poate crea controverse și – de fapt – nici nu poate fi vorba de unanimitate în adevăratul sens al cuvântului, fiindcă trebuie să admitem că vor exista măcar câțiva care să nu rezoneze. Însă mă refer la exemple de tipul: Beethoven sau Michelangelo ar trebui să fie apreciați de toți).
Trăim într-o epocă confuză, în care de multe ori valorile sunt inversate, iar goana după succes și după audiență nu aduce decât rareori la suprafață valorile autentice.
Este limpede că nu poți cere ca toată lumea să aibă aceleași gusturi și ca preferințele muncitorului să fie aceleași cu ale intelectualului – și totuși, anumite piese muzicale care au intrat în istorie, de la Ceaikovski până la Phoenix, de pildă, ar trebui să placă atât elitelor, cât și maselor.
Dacă ne uităm puțin în grila de posturi de radio autohtone sau în lista portalurilor care difuzează filme și seriale în regim de streaming vom identifica și unele care furnizează conținut de calitate în dauna celor care aleg conținutul comercial.
Nu le dau numele, pentru a nu nedreptăți pe cineva fără să vreau, dar uneori chiar m-am întrebat – dacă difuzezi conținut care chiar e de calitate, de ce trebuie să tremuri pentru audiență, să plătești o armată de specialiști care să întocmească un ”portret-robot” al consumatorului, o descriere amănunțită?
Adică, pentru a lua un exemplu din alt domeniu, mai relevant, în momentul în care pe teren intrau Pelé sau Maradona, bănuiesc că organizatorii nu trebuiau să-și facă probleme că stadionul nu va fi arhiplin. Nu trebuiau făcute ”studii de piață” pentru a se identifica ”profilul” celui care vrea să vadă un idol al fotbalului.
Însă se pare că în cazul artei lucrurile sunt mai complicate. M-a surprins să văd că cineaști precum David Lynch sunt contestați de o parte a publicului. Adică este evident că Lynch nu regizează chiar pentru toată lumea, însă la fel de clar este că nu poți să spui că Lynch e un regizor slab sau netalentat.
La fel și în cazul altor cineaști sau scriitori.
Îmi aduc aminte, fiindcă tot am vorbit despre film, de un clișeu care apărea de un număr enervant de mare de ori în filmele polițiste sau în thrillere: asasinul sau, după caz, victima era ”bărbat, caucazian, alb”.
Nu am înțeles niciodată de ce ”caucazian”. Caucazian, potrivit dicționarului, este un locuitor al regiunii Caucaz, care în momentul de față cuprinde statele: Georgia, Armenia, Azerbaidjan. Mi se pare greu de priceput de ce atacatorul sau, în unele cazuri, victima trebuia să fie ”alb, caucazian” – și nu altceva.
Așa și cu profilul unor ascultători de muzică sau cinefili, parcă te aștepți ca mereu cineva să spună: ”bărbat, până în 35 de ani, studii medii, căsătorit” sau ceva asemănător.
În unele cazuri, are sens, dar când vorbim de artă autentică, perenă, categorisirile mi se par superflue.
