Aflăm dintr-un material publicat recent de Cinemagia sub semnătura lui Ştefan Dobroiu (Viitorul la cinema: horror-ul adaptativ se modifică în funcţie de reacţiile publicului) că în 2021 sau 2022 va fi lansat horror-ul adaptativ VFC – mai precis, un film în care povestea se adaptează la reacţiile publicului, o nouă treaptă a cinema-ului interactiv.
Conform aceleiaşi surse, acesta se va baza pe conceptul de biofeedback, ceea ce înseamnă că povestea se va adapta la reacţiile spectatorilor (ritmul bătăilor inimii, expresiile feţei, gestică), evaluate cu biosenzori.
Ce ar putea însemna lansarea (şi mai ales eventuala promovare pe scară largă, în cazul unui succes) a unui astfel de concept? (În afară de posibile încasări substanţiale).
Din punctul meu de vedere, sfârşitul cinematografiei autentice. Şi aşa aceasta se zbate de câţiva ani, pendulând între mediocritate, goană după succes de casă şi unele (mai puţine) realizări notabile.
Bănuiam de ceva vreme că unele filme, inclusiv cele din genul horror, au în spate şi observaţiile unor psihologi – probabil că aşa se pot intui dorinţele publicului, şi în fond nici nu este ceva blamabil să încerci să vii în întâmpinarea acestor aşteptări, câtă vreme respecţi anumite reguli. Doar nimeni nu ar plăti un bilet pentru un film care să-l plictisească.
Dar de aici şi până la a măsura cu biosenzori reacţiile spectatorului, până la a încălca orice normă acceptabilă prin pasarea asupra privitorului a responsabilităţii derulării scenariului, până la falsificarea, practic, a procesului creativ e o cale foarte lungă. Şi preţul nu cred că ar trebui plătit.
Îmi imaginez cum ar fi, de pildă, să vizionezi filmul lui Clive Barker, Nightbreed, exclamând: ”Nu, eu vreau ca Midian să fie oraşul prostituţiei!” sau ”Mi-aş dori ca personajele să fie decapitate” sau, ca să ne apropiem de cinema-ul de groază mai recent, să te opreşti în mijlocul unei producţii ca ”Haute Tension”, ”The Grudge” sau ”Mirrors” pentru a alege o altă desfăşurare a evenimentelor, o altă turnură a scenariului.
Să fim serioşi.
Regia şi scenariul unui film de groază implică, în fapt, tot atâtea responsabilităţi ca şi regia şi scenariul unui film de artă. Chiar trebuie să te pricepi ca să faci aşa ceva şi, deşi avem şi producţii de duzină, ale unor realizatori netalentaţi, există numeroase pelicule de referinţă ale acestui gen.
Tensiunea nu înseamnă doar litri de sânge, iar efectul de groază nu se rezumă la a planta în prim-plan un cadru cât mai şocant şi atât.
Arta cinematografică nu este o glumă
Nu pot să cred că cineva s-a gândit în mod serios la a concepe un astfel de sistem şi, de asemenea, consider că spectatorul, pe lângă rolul său de a vărsa sume consistente în buzunarele producătorilor, nu se poate lua la întrecere cu un Alexandre Aja, de exemplu, în privinţa realizării unei pelicule.
Sau e liber să o facă, pe spezele proprii, dacă vrea, dar personal aş refuza să mai plătesc un bilet sau o taxă pentru acest aşa-numit cinema adaptativ sau interactiv.
Cred că mai curând aş fi dispus să văd seria Annabelle, pe care până acum am evitat-o, fiindcă din trailer mi s-a părut prea comercială.
Dar tot ar fi preferabil să vezi o creaţie originală în locul uneia contrafăcute.
O astfel de iniţiativă îmi aminteşte de varianta vehiculată în urmă cu ceva timp (nu ştiu la ce scară a fost pusă în practică) potrivit căreia s-ar putea publica, mai ales în mediul online, rezumate ale unor cărţi cunoscute, în locul operei integrale, pe principiul potrivit căruia nu are rost ca cel care citeşte să-şi mai bată capul cu tot romanul (fie el şi al unui autor consacrat), important e să aibă idee, vag, despre ce e vorba.
Ceea ce seamănă teribil de mult cu bancul în care un elev făcea o compunere amplă, întinsă pe multe pagini, despre o plimbare în pădure. Introducerea era ”cum am intrat în pădure”, sfârşitul era ”cum am ieşit din pădure”, iar cuprinsul ”tîcdîm-tîcdîm-tîcdîm-tîcdîm….”.
Încă mai cred că arta cinematografică nu e o glumă.
