Al. Florin Țene
Volumul Strigă-mă cu numele tău se prezintă ca un jurnal liric fragmentar, construit din poeme scurte, autonome, dar legate printr-o unitate de viziune și printr-un eu poetic recognoscibil. Titlul însuși funcționează ca metaforă a recunoașterii ontologice, a dorinței de a fi validat prin alteritate, prin chemarea pe nume, adică prin recuperarea identității într-o lume a simulacrului și a vociferărilor sterile.
Structura volumului, desfășurată pe aproape o sută de poeme, sugerează o dinamică scenică, cu secvențe ce pot fi citite ca tablouri, cadre de film, momente de spectacol sau improvizații teatrale („Moartea e o scenă”, „Spectacol”, „Casting”, „Improvizație”, „Pauză de repetiții”). Această recurență a imaginarului teatral transformă poezia într-un spațiu performativ, unde existența însăși este pusă în scenă.
Una dintre trăsăturile definitorii ale scriiturii lui Emil Mircea Neșiu este asumarea fragmentului ca formă de cunoaștere. Poemele nu caută dezvoltări ample, ci concentrează sensul în imagini rapide, uneori aforistice, alteori narative, cu un discurs ce oscilează între notație confesivă și observație ironică.
În poeme precum „Peisaj” sau „Somn imposibil”, cotidianul este epurat până la esență, iar realul devine pretext pentru reflecție asupra actului scrierii:
„Iată motivul pentru / care aș mai scrie.”
Această metapoetică discretă traversează întreg volumul, culminând cu texte precum „Negație” sau „Scrisul”, unde autorul problematizează chiar statutul poeziei, refuzând emfaza și revendicând o poetică a simplității asumate: „Nu tot ce scriu este poezie”.
Dimensiunea erotică este constant prezentă, dar nu într-o formulă idilică, ci una ambivalentă, tensionată între dorință, regret și luciditate. Erosul apare adesea filtrat prin memorie, ca experiență trecută sau ca reluare scenică („Idilă”, „Remușcări”, „Șoapte de amor”).
Corporalitatea este sugestivă, uneori abruptă, dar niciodată gratuită; ea devine un instrument de interogare a timpului și a degradării („Oase lustruite”, „Timpul”). În acest sens, poezia lui Neșiu se apropie de o lirică a maturității, unde trupul este purtător de memorie și de eșecuri existențiale, nu doar de plăcere.
Volumul nu se retrage într-un solipsism estetic. Dimpotrivă, numeroase poeme conțin o critică implicită a lumii contemporane, a imposturii culturale, a vorbirii fără fond și a degradării valorilor („Vociferări”, „Carnaval”, „Infuzie de nesimțire”).
Ironia, uneori amară, alteori ludică, funcționează ca strategie de distanțare, iar poetul își asumă rolul observatorului implicat, dar dezamăgit. În acest context, poemul „Brâncuși” capătă valoare simbolică: asumarea identității („SUNT MIRCEA”) devine gest de recuperare a demnității creatoare într-o lume a distribuțiilor ratate.
Strigă-mă cu numele tău este un volum coerent, bine articulat, care propune o poetică a lucidității afective, situată la confluența dintre confesiune, spectacol și reflecție culturală. Emil Mircea Neșiu demonstrează o siguranță a tonului, o capacitate de a transforma biograficul în discurs simbolic și de a menține echilibrul între emoție și ironie.
Volumul se impune ca o mărturie lirică a unei conștiințe mature, care refuză atât exaltarea gratuită, cât și minimalismul steril, oferind cititorului un spațiu de reflecție asupra identității, timpului și sensului scrisului în contemporaneitate.
