Al.Florin Țene
Volumul Licoarea vine de la Prut de Vasile Cocarcea, a apărut la editura Pontos, din Chișinau, poetul fiind din Orhei, Republica Moldova, membru al Ligii Scriitorilor Români,se înscrie ferm în tradiția poeziei civice și identitare românești din spațiul basarabean, asumându-și, fără echivoc, o funcție militantă, recuperatorie și polemică. Textele analizate – „Iubită, dulce Românie”, „Zamolxe (Zalmoxis)” și ciclul „Corifeii ruși și consângenii” – configurează un discurs liric tensionat, construit pe axa memoriei istorice, a mitului fondator și a demascării ideologice.
Poemul „Iubită, dulce Românie” reia, într-o cheie post-traumatică, filonul eminescian al elegiei naționale, însă îl reactivează într-un context geopolitic actualizat. România apare ca entitate sacrificială, „picurată cu sânge sfânt” de străbuni, iar istoria este percepută ca o succesiune de agresiuni imperiale:„Dușmanii tăi – întregi imperii –
De la apus la răsărit…”
Discursul poetic este direct, deliberativ, lipsit de ambiguități simbolice excesive, ceea ce îi conferă forță retorică și funcție de manifest. Trauma ruperii Basarabiei este tematizată explicit, cu o clară identificare a agentului istoric („cu spada țarul rus”), iar poezia devine instrument de acuzare morală și istorică.
Dimensiunea religioasă, invocativă („Îndurător ești, Doamne Sfinte”), transformă textul într-o rugăciune civică, în care unitatea națională capătă statut de ideal sacralizat. Finalul poemului, cu trimitere directă la „Stindardul României Mari”, plasează lirica lui Cocarcea în continuitatea discursului unionist clasic, fără concesii postmoderniste.
Poemul „Zamolxe (Zalmoxis)” propune o altă direcție fundamentală a volumului: întoarcerea la mitul fondator dacic ca soluție de regenerare spirituală. Zalmoxis este prezentat nu doar ca figură mitologică, ci ca reformator religios și pedagog al nemuririi:„Devenind profet reformator:
I-a făcut pe daci nemuritori.”
Poetul reia, într-o formă accesibilă, sursele herodotice și tradiția interpretativă modernă, transformând mitul într-un argument identitar: românii apar ca popor cu vocație metafizică, pentru care moartea este doar o schimbare de „locuință”. Versurile capătă o tonalitate sapiențială, aproape didactică, apropiată de imn sau de poem inițiatic.
Această recuperare a zalmoxianismului funcționează ca o contrapondere simbolică la degradarea morală și istorică descrisă în celelalte texte: dacă istoria recentă este marcată de violență și falsificare, arhetipul originar oferă un model de armonie, lumină și continuitate spirituală.
Ciclul „Corifeii ruși și consângenii” reprezintă nucleul polemic al volumului și una dintre cele mai incisive secțiuni. Strategia autorului este una de colaj polemic: citate atribuite unor mari scriitori ruși (Tolstoi, Dostoievski, Bulgakov, Gorki, Turgheniev, Blok, Ghippius etc.) sunt mobilizate ca probe interne ale unei critici devastatoare la adresa imperialismului rus.
Poetul nu mai vorbește din exterior, ci instrumentalizează vocile canonului rus pentru a demonta mitul „sufletului slav” și al misiunii civilizatoare:„Nu suntem un popor, ci iad nebun!” (V. Rozanov)
„Un ospiciu de psihiatrie –
Asta este azi maica Rusie!” (Z. Ghippius)
Această tehnică conferă textului o dublă legitimitate: morală și culturală. Tonul este vehement, sentențios, uneori pamfletar, însă nu gratuit, ci susținut de o viziune etică fermă. Datarea poemului (21.06.2023) indică explicit legătura cu actualitatea geopolitică, transformând poezia într-un document al conștiinței istorice contemporane.
Lucoarea vine de la Prut este un volum de poezie angajată, construit pe trei axe majore: identitatea națională, mitul originar și critica imperialismului. Vasile Cocarcea nu caută rafinamente formale sau experimente estetizante, ci mizează pe claritate, forță discursivă și responsabilitate morală. Poezia sa funcționează ca act de memorie, ca instrument de rezistență culturală și ca formă de mărturisire identitară.
În contextul literaturii române din Republica Moldova, volumul se înscrie într-o linie de continuitate cu lirica unionistă și civică, reafirmând rolul poetului ca martor, acuzator și păstrător al adevărului istoric. Prin această asumare tranșantă, Vasile Cocarcea oferă nu doar poezie, ci și un discurs de conștiință, necesar și incomod, în egală măsură.
