Premisa filmului Idiocracy (2006) este una simplă: un funcționar de nivel mediu din America este selectat pentru un program guvernamental secret de criogenie. Când se trezește, se află într-un viitor distopic, în care inteligența locuitorilor a scăzut dramatic, iar realitatea este una de nerecunoscut.
Acest scenariu nu este chiar ceva ieșit din comun. Este însă pretextul perfect pentru regizorul-scenarist Mike Judge (care a creat și populara serie animată ”Beavis and Butt-Head”) și pentru Etan Cohen (un scenarist și regizor israelo-american care nu trebuie confundat cu unul dintre frații Cohen, Ethan Cohen, n. red.) pentru a parodia crunt societatea americană în părțile ei vulnerabile și a trage un veritabil semnal de alarmă.
Oare tot ce ni se infuzează prin media, ziare, reclame, programe televizate ș.a.m.d. (și la o analiză mai atentă conținutul chiar ne pare stupid) este o eroare accidentală sau un ”program” menit să ne facă obedienți, cu țeluri mărunte și… programabili?
Un cetățean supus și cu grad redus de inteligență va fi întotdeauna pe placul puterii.
Gagurile se succed în cascadă, de la programe tv stupide și controale medicale aberante la replici de genul ”e sigur acest procedeu, a fost testat pe câini” sau secvențe în care apa a devenit ceva dintr-o epocă demult apusă, lichidele folosite pentru hidratare fiind toate pline de minerale sau energizante.
Joe Bauers, funcționarul ales pentru experiment, este uluit de lumea ”mutantă” pe care o descoperă. El însuși un individ nu prea dotat, devine un fel de ”chior în țara orbilor”.
Dacă parodierea reclamelor, a produselor de consum și a fast-food-urilor poate nu va atrage în mod particular atenția, cel mai greu de ”digerat” vor fi secvențele cu iz politic și cele în care este prezentat filmul care a primit Oscarul pentru cel mai bun scenariu (nu vă stricăm surpriza…)
Sigur, nu toate poantele acestei comedii negre cu iz distopic ar putea fi catalogate drept rafinate – dar nu acesta este scopul filmului. Țelul este de a satiriza până la extrem, de a produce ilaritate, dar și îngrijorare tocmai prin acest procedeu caricatural excesiv. Filmul nu se adresează celor cu capacități intelectuale scăzute, dar nici elitelor: adresa este ”toată lumea”. Poate, văzând ce iese, se va înțelege că trebuia tras un semnal de alarmă.
Deși nu este, de fapt, de râs, sunt și secvențe la care efectul de ilaritate este garantat.
Dacă vorbim de plusuri, să amintim și minusurile. Principalul este că, de la un moment dat încolo, filmul devine previzibil. Știi la ce să te aștepți – și, poate, chiar și în ce doze. Construcția este destul de ingenioasă, dar doar până la un moment dat.
Apoi, unii s-ar putea simți lezați de ironie – ca și cum ar fi cu toții niște idioți.
Aici se cere o analiză mai atentă. După părerea mea, pelicula regizată de Mike Judge nu este despre ”reduși mintal” sau despre o guvernare anume. Este despre un sistem care înrobește individul, despre faptul că pârghiile puterii vor acest prototip supus, docil și dependent de societatea de consum.
Și asta este, nota bene, valabil în multe părți, inclusiv în Europa.
Dacă rezonează sau nu cu modul de ”ambalaj” al acestei satire negre, ține de gustul fiecăruia. Filmul te poartă de la umor brut la dramă pură, de la hohote de râs la greață sau vertij.
Aprecierea e la latitudinea fiecăruia.
Dar filmul trebuia făcut, într-o lume în care multă lume ia ”de-a gata” pastila care îi este servită și își pune prea puține întrebări.
Comedie? Dramă? Previziune? Distopie? Realitate? Caricaturizare?
”Idiocracy” este câte puțin din fiecare.
