Al.Florin Țene
Timpul este una dintre cele mai enigmatice realități ale existenței umane. El nu poate fi văzut, atins sau oprit, dar poate fi măsurat, împărțit și ordonat. De-a lungul istoriei, oamenii au simțit nevoia să dea timpului o structură, să-l transforme dintr-un flux abstract într-un instrument al vieții sociale, religioase și economice. Astfel au apărut calendarul, zilele, lunile și orele – creații ale minții umane, inspirate din observarea naturii și a mișcărilor cerești.
Primele forme de împărțire a timpului au apărut odată cu observarea ritmurilor naturale. Alternanța dintre zi și noapte, succesiunea anotimpurilor, fazele Lunii și mișcarea aparentă a Soarelui pe cer au oferit repere stabile. Civilizațiile arhaice au înțeles rapid că aceste cicluri se repetă și pot fi anticipate.
Ziua a fost cea mai evidentă unitate de timp, determinată de rotația Pământului în jurul axei sale. Noaptea și ziua au căpătat nu doar valoare practică, ci și simbolică, fiind asociate cu viața și moartea, lumina și întunericul, ordinea și haosul.
Luna a fost primul „ceas ceresc” al omenirii. Faza sa ciclică, care se repetă aproximativ la fiecare 29,5 zile, a stat la baza împărțirii timpului în luni. De altfel, termenul „lună” provine chiar din observarea acestui astru.
Civilizațiile sumeriană, babiloniană și egipteană au elaborat primele calendare lunare și lunisolare. Ele foloseau ciclurile Lunii, ajustate periodic prin observații solare, pentru a menține coerența cu anotimpurile. Astfel, luna nu era doar o unitate de timp, ci și un reper religios, sacru.
Anul a fost determinat de revoluția Pământului în jurul Soarelui, aproximativ 365 de zile. Egiptenii antici sunt considerați primii creatori ai unui calendar solar relativ precis, bazat pe revărsările Nilului, corelate cu apariția stelei Sirius.
Romanii au preluat și adaptat aceste sisteme, iar în anul 46 î.Hr., Iulius Cezar a introdus calendarul iulian, stabilind anul de 365 de zile și o zi suplimentară la fiecare patru ani. Acesta a fost corectat ulterior prin calendarul gregorian, instituit de Papa Grigore al XIII-lea în 1582, calendar care este folosit și astăzi în majoritatea lumii.
Lunile, așa cum le cunoaștem, poartă amprenta istoriei romane: unele sunt dedicate zeilor (Martie – Marte), altele împăraților (Iulie – Iulius Cezar, August – Augustus).
Săptămâna de șapte zile își are originea în tradiția babiloniană și a fost consacrată de cultura iudaică, apoi de creștinism. Cele șapte zile corespund, simbolic, celor șapte corpuri cerești cunoscute în Antichitate: Soarele, Luna și cele cinci planete vizibile cu ochiul liber.
Ziua de odihnă, sabatul sau duminica, a introdus o dimensiune spirituală a timpului, transformând calendarul într-un instrument nu doar practic, ci și moral și religios.
Împărțirea zilei în 24 de ore provine din Egiptul antic, unde ziua și noaptea erau împărțite fiecare în câte 12 părți. Babilonienii au perfecționat sistemul, introducând diviziunea sexagesimală, de unde provin minutele și secundele (60 de minute, 60 de secunde).
Inițial, orele nu aveau durată egală; ele variau în funcție de anotimp. Abia odată cu apariția ceasurilor mecanice, în Evul Mediu, ora a devenit o unitate fixă și abstractă, desprinsă de ritmurile naturale.
Deși este bazat pe fenomene naturale, timpul măsurat este, în esență, o convenție culturală. Diferite civilizații au avut calendare diferite, începuturi diferite ale anului și moduri distincte de a percepe trecerea timpului. Modernitatea a adus o standardizare globală, culminând cu fusurile orare și timpul universal coordonat (UTC).
Astfel, timpul a devenit un instrument al organizării sociale, al muncii, al economiei și al tehnologiei, dar și o sursă de neliniște existențială.
Calendarul, zilele, lunile și orele nu au fost „inventate” de o singură persoană, ci au rezultat dintr-un efort colectiv al umanității de a înțelege și ordona lumea. Ele reprezintă o punte între cer și pământ, între natură și cultură, între cosmos și viața umană. În fond, împărțirea timpului este una dintre cele mai mari creații ale omului, o încercare de a da sens unei realități care, prin însăși natura ei, curge necontenit și indiferent de voința noastră.
