Deși este arhicunoscut faptul că arta nu ar fi rezistat, probabil, fără a se efectua tranzacții și fără a exista un mecena (sau, în timpurile moderne, un sponsor), două tendințe mi se par discutabile, dacă sunt exacerbate dincolo de anumite limite: ideea de competiţie (prost înțeleasă) şi ideea de a face bani (cu orice preț) din artă.
Ideea de competiţie nu în sensul că nu trebuie să existe o ierarhie (ce ne-am face dacă un pictor amator şi poate nu prea talentat ar fi considerat egalul lui Goya!), ci în sensul exagerat, modern, în care copiii sunt educaţi să se lupte pentru a deveni numărul 1 şi să creadă că tot ceea ce contează în viaţă este să fii (doar) numărul 1.
Ce vreau să spun – fiindcă este necesar să detaliez. Dacă, să zicem, un chirurg este recunoscut unanim ca fiind cel mai bun în meseria sa, fireşte că e o onoare. Şi un titlu de glorie. Dar nu poate fi singurul. Există atâtea alte „numere 1”, care se obţin după concursuri, în urma aprecierii unor jurii, în urma testului timpului şi aşa mai departe. În artă, în sport, în medicină, în multe domenii.
Apoi, nu ştiţi că uneori primul loc se cumpără, cu bani sau cu diverse servicii? Şi astfel nu întotdeauna cel mai talentat iese primul. Dar chiar presupunând că nu se face niciun „blat”. Cine decide cine este numărul 1? Un juriu sau un critic. Credeţi că membrii juriului sau criticii nu sunt şi ei oameni, nu pot să greşească? Ştiţi prea bine câte controverse a provocat, de pildă, istoria premiului Nobel în literatură. S-a observat, şi pe bună dreptate, că acest premiu ar fi putut fi revendicat şi de alţi scriitori, extrem de talentaţi, care însă nu l-au primit. Deşi recunosc mulţi laureaţi cu Nobel ai acestei discipline ca fiind autori de geniu (nu pe toţi însă), nu pot să nu remarc că lipsesc de pe listă nume ca Lucian Blaga, Aldous Huxley, Vladimir Nabokov, Cesare Pavese, Virginia Woolf, Julio Cortazar, Clarice Lispector sau Franz Kafka, şi lista ar putea continua (selecţia îmi aparţine – n.m.). Ştiţi, de asemenea, din sport cum este să te fure arbitrul sau să primeşti gol în ultimele secunde ale unei partide, sau pur şi simplu să joci mai bine ca adversarul, dar să pierzi. Şi atunci de ce să nenoroceşti generaţii întregi de artişti sau de sportivi inoculându-le ideea (falsă) că vor fi cu adevărat „cineva” numai ocupând prima poziţie? Fiindcă dacă aşa îi creşti de mici, aşa îi ai, iar la maturitate pot cădea într-o profundă dizarmonie cu ei înşişi.
Schumann și Bulgakov au avut mai mult succes post-mortem, iar, după unele surse, capodopera lui Albinoni, Adagio, a fost găsită întâmplător după moartea sa.
În concluzie, o ierarhie trebuie să existe (sau, şi mai bine: un standard pe care trebuie totuşi să-l atingi pentru a intra în rândul predecesorilor sau al contemporanilor care se ocupă cu o anumită artă, de exemplu), dar nu o goană nebunească după prima poziţie.
Nu e mai simplu să spui: fiecare are un aport valoros la această disciplină (a artei, a sportului etc.), şi ca atare fiecare este un contributor de preţ în domeniul respectiv? Şi nu doar mai simplu, ci şi mai corect.
Foto: Freepik
Sau goana după a deveni milionar din vânzarea unei cărţi sau a unui film? Nu spun că dacă ai creat o capodoperă eşti un impostor în cazul în care devii şi bogat, dar tot mai mulţi ajung să fie bogaţi creând kitsch. Fiindcă dacă ai un milion de spectatori sau un milion de vizualizări la ceva, nu înseamnă automat că acei spectatori sau internauţi au şi gust sau o părere cu valoare de adevăr absolut. Poţi avea un milion de vizualizări şi la un film pentru adulți.
Eu cred că arta trebuie să circule liber. Arta este făcută pentru spirit, nu pentru trup, şi ca atare este relativ să ceri bani pentru ea. Artistul poate fi atins de geniu, şi toţi, bogaţi sau săraci, trebuie să beneficieze de creaţia sa, de viziunea sa unică. Ştiu că pare o utopie, dar nu este chiar aşa. Muzica produsă de „industrie” a devenit, cu trecerea timpului, nu doar mai scumpă, dar şi de calitate mai proastă. Dar există și portaluri pe care muzicienii independenţi, care nu au putut pătrunde pe piaţa „marilor rechini”, îşi oferă (uneori chiar în mod gratuit) creaţiile pe Internet tuturor celor interesaţi. Şi am constatat, cu multă bucurie şi satisfacţie, că majoritatea albumelor muzicale încărcate acolo sunt de o înaltă calitate artistică, uneori superioară celei din „industria muzicală”.
De asemenea, m-am mai izbit şi de fenomenul contrar, mai ales în pictură: opere cu o valoare artistică aproape nulă, vândute la preţuri de zeci de mii de euro sau dolari! O impostură mai mare nici că poate exista! (Nu dau nume, fiindcă nu doresc să fie un atac la persoană. Contează aici principiul, nu numele).
Atunci nu ar fi mai normal să circule liber creaţiile artistice? (Ştiu, nu ar mai câştiga bani nimeni, dar din punct de vedere moral ar fi mai corect).
Nu știu dacă creatorul de artă trebuie să fie preocupat în primul rând să vândă produsul minţii sale. Nu, el creează (eventual) ca să încânte cititorul/cinefilul/amatorul de artă, nu ca să-i ia bani din buzunar.
Ce vine în plus e binevenit, însă trebuie considerat ca un bonus.
Dar banul nu trebuie să fie un scop în sine.
Pentru că riscă să compromită arta, crezându-se că automat devii un star și un nabab dacă ai lansat pe piață ceva care face vâlvă. Sunt, mai ales în cinematografie, exemple destule.
