Am avut, împreună cu soţia Maria Cornelia, trei zile de neuitat pe meleagurile azere într-o vizită organizată de bunul meu prieten, ambasadorul Azerbaijanului în Georgia, Namig Aliyev şi soţia sa Natavan în vara anului 2010. Aş putea spune că atunci şi acolo ne-am întâlnit cu Drumul Mătăsii pe care eu îl văzusem mai înainte la Samarkand/Uzbekistan, Kabul/Afganistan şi Ulan Bator/Mongolia. În rândurile de faţă, voi scoate din “scrinul amintirilor” străvechiul oraş Shaki pe care parcă l-a uitat Timpul acolo, la poalele Caucazului.
Localitatea a fost înfiinţată în veacul al VIII-lea Î.Hr., devenind în primul veac Î.Hr. unul dintre cele mai mari oraşe ale populaţiei albaneze care adoptase Creştinismul Timpuriu de la armeni. Peste multe secole, în anul 1117 regiunea respectivă a fost cucerită de armata Regelui Georgiei, David al IV-lea; a urmat o perioadă tensionată când mari puteri din zonă şi-au împărţit supremaţia. În anul 1743 se formează Hanatul independent Shaki a cărui populaţie se ocupa cu creşterea viermilor de mătase, fabricarea mătăsii şi comerţul cu ţesăturile delicate din această materie primă.
Epoca modernă a consemnat următoarele evenimente mai importante din viaţa oraşului caucazian: *1813 – anexarea zonei de către Rusia prin Tratatul de la Gulistan; *1829 – înfiinţarea fabricii de mătăsuri Khanabad; *1861 – crearea, la Shaki, a unei noi fabrici cu profil similar ale cărei produse au fost medaliate la Londra un an mai târziu; *în perioada 1850-1870, Shaki devenise un centru internaţional al producţiei de mătase, peste 200 de companii europene deschizând birouri de reprezentare în acel oraş (vânzările de mătăsuri treceau de 3 milioane de ruble anual, potrivit jurnalelor vremii); *1920 – instalarea puterii sovietice şi crearea R.S.S. Azere; *1992 – afirmarea oraşului în cadrul noii Republici independente Azerbaijan; *2008 – afilierea localităţii respective la World Historical Cities League; *ultimii ani – stabilirea unor relaţii de înfrăţire între Shaki şi anumite oraşe din Belarus, Bulgaria, Georgia şi Turcia.
Într-o seară, stând împreună cu soţia mea la taifas în limba rusă cu câţiva bătrâni foarte simpatici şi vorbăreţi, am aflat multe proverbe pe care le-am notat apoi din memorie în camera noastră de hotel, păstrând tâlcul fiecăruia dintre ele într-o formă aproximativă: “Politeţea nu se găseşte de vânzare la niciun bazar din lume.”; “Înţelepciunea stă în minte, nu în vârstă.”; “Frumuseţea neînsoţită de virtute se transformă într-un blestem.”; “Decât un prieten necugetat, este mult mai bine să ai un duşman deştept.”; “E mai ruşinos să nu întrebi decât să nu cunoşti.”; “Gura nu devine dulce atunci când rosteşti cuvântul <dulce>.”; “Câinele trebuie să aibă mereu stomacul plin.”; “Pâinea ta goală este mult mai bună decât pilaful altuia.”; “Până nu vine primăvara, nu cântă privighetorile.”.
Îmi amintesc două hanuri construite între veacurile al XVII-lea şi al XIX-lea, care au fost renovate în ultimii ani, conservându-se toate detaliile în materie de construcţie şi adăugându-se o serie de facilităţi tehnice moderne: i) Caravanseraiul de Jos/Ashaghi se întinde pe o suprafaţă de 8000 de metri pătraţi, are 4 intrări la fiecare colţ al clădirii rectangulare şi o spaţioasă curte interioară cu plante şi flori multicolore; este dotat cu 240 de camere. În secolele trecute, existau, pe lângă spaţiile de înnoptare, depozite de mărfuri şi grajduri pentru cămilele docile, dar obosite la care negustorii cazaţi puteau ajunge oricând prin mici coridoare spre a-şi verifica situaţia mărfurilor şi a animalelor. ii) Caravanseraiul de Sus/Yukhari, situat în apropierea râului Gurjanachai, avea odinioară 300 de spaţii de locuit şi magazii dispuse pe o suprafaţă de 6000 de metri pătraţi. În prezent, acest edificiu nu este destinat activităţilor hoteliere, fiind declarat monument istoric de mare valoare arhitectonică, vizitat de numeroşi turişti azeri şi străini. Am aflat că locuitorii oraşului aveau ce vinde celor care veneau mereu cu caravanele: întâi de toate, mătăsuri fine, dar şi tutun, struguri, cereale, dulceţuri, brânzeturi, fructe uscate, condimente etc.
Am ajuns şi la unele Moschei care cu siguranţă au cunoscut paşii credincioşilor musulmani veniţi pe lungul Drum al Mătăsii: Gedek; Cuma; Omar Efendi; Gileyli; Kyshlak. De asemenea, am vizitat Băile Subterane din proximitatea Moscheii Cuma, care au fost construite de un mare negustor pe nume Abdulsalam în decursul secolului al XIX-lea la o adâncime de patru metri. Băile de cărămidă, dotate cu un rezervor de apă caldă şi unul cu apă rece, au fost declarate monument istoric. Interesante au fost, de asemenea, Băile Dara/Dara Haman care datează din 1870 şi au funcţionat timp de peste un secol, până în 1980, fiind actualmente închise şi protejate.
Am rămas, desigur, plăcut impresionaţi atunci când prietenii noştri ne-au propus să vizităm, în satul Kiş, Biserica Albaneză Caucaziană, zidită în secolele I-II D.Hr. şi considerată “strămoşul bisericilor din Est” cu frescele sale migălos renovate. Mai mult decât atât, ambasadorul Namig şi soţia lui, Natavan – ambii musulmani – ne-au dăruit câteva lumânări spre a le aprinde creştineşte, făcând şi dânşii acelaşi gest, făra să-i fi obligat cineva!
Cetatea Shaki ridicată pe vremea lui Haji Kelebi Khan (1743-1755), a fost restaurată între anii 1958 şi 1963, fiind redată circuitului turistic ca unul din principalele obiective identitare ale oraşului. Fortăreaţa în lungime de 1200 de metri şi înzestrată cu mai multe turnuri apare în ultimul roman al lui Lev Tolstoi, intitulat “Haji Murat” şi publicat postum în anul 1912; cartea descrie viaţa unui viteaz căpitan (1800-1852) care, în timpul Războiului Caucazului, a schimbat în mod imprevizibil tabăra în încercarea lui disperată de a-şi salva familia pe acel tărâm al conflictelor şi intrigilor politice, aflat la confluenţa intereselor Imperiilor Persan, Ţarist şi Otoman.
Palatul Hanilor, care părea să fi coborât din “O mie şi una de nopţi”, fusese construit în anul 1797 – fără a folosi vreun cui sau vreun clei (o performanţă uluitoare!) – pe vremea lui Muhamed Hasan Khan ca reşedinţă de vară a guvernatorilor provinciei până când aceasta a fost anexată de Imperiul Ţarist prin Tratatul de la Gulistan/1813 în urma războiului ruso-persan. Poetul rus Nikolai Tihonov (1896-1979), care vizitase Palatul în anul 1947, scria în cartea sa autobiografică aceste rânduri: “Picturile Palatului Hanilor şi diverse exponate bine păstrate ne dau asigurarea că arta era dezvoltată în vechea Nukha/Shaki de astăzi şi că poezia şi filosofia erau apreciate în mod deosebit.”. Deşi este greu de descris în cuvinte farmecul acestui Palat din Azerbaijan, fac numai câteva menţiuni: superbe mozaicuri multicolore; grinzi şi grilaje sculptate în lemn; oglinzi şi ferestre viu colorate; exteriorul decorat cu plăcuţe de faianţă în culorile albastru închis, galben-brun şi albastru-verzui/turquoise; fresce miniaturale în tempera printre care cele inspirate din versurile poetului persan Nizami Ganjavi (1141-1209).
De oraşul de la poalele Munţilor Caucaz se leagă nume prestigioase ca: învăţatul Mahammad Hasan Movlazadeh Shakavi (1854-1932), realizatorul primei traduceri a “Coranului” în limba azeră, însoţită de comentarii; cântăreţul de muzică tradiţională/mugham, Shakili Alasgar (1866-1929); poetul Salman Mumtaz (1884-1941).
Nu se putea să nu vizităm, în excursia noastră, o fabrică modernă de mătăsuri care continuă tradiţiile din veacul al XIX-lea când localitatea azeră primise denumirea de “Lyon al Caucazului” ca o referire metaforică la vestitul centru al producţiei de mătăsuri din Franţa. Fabrica aflată aproape de centrul oraşului, este cunoscută pentru covoarele, baticurile şi eşarfele de mătase fină, realizate prin utilizarea unor coloranţi naturali. Câteva suveniruri de acest gen se află în vitrinele bibliotecii personale în timp ce fostul coleg azer de la Tbilisi a intrat în arhiva luminoasă a prieteniei, deşi nu ne-am mai văzut în ultimii ani.
