Trei zile m-am aflat în toamna anului 1993 la Vientiane/Capitala Laosului într-o vizită oficială ca Însărcinat cu afaceri ad interim al României, rezident în Vietnamul vecin. Până la mine, niciun alt diplomat român cu funcţie reprezentativă nu ajunsese acolo, dar eu am considerat că este nimerit să văd ţara ce figura printre ţările posturilor mele diplomatice. Am rămas surprins de amabilitatea gazdelor, exprimată prin gesturi elementare şi declaraţii spontane, neprotocolare. Contextul vizitei a fost cu atât mai generos cu cât acolo am întâlnit un parlamentar (căsătorit cu o cetăţeană română), care studiase la “Institutul Agronomic” din Iaşi; fiul lor era student la “Universitatea Naţională” din Hanoi/Vietnam, pe care îl cunoscusem deoarece venea deseori pe la Ambasada noastră. În consecinţă, dincolo de întâlnirile de lucru, am avut parte de un program foarte interesant la câteva obiective istorice, beneficiind de o traducere exemplară în limba română, chiar cu accent moldovenesc recunoscut de semnatarul acestui articol de la prima noastră întâlnire pe Aeroportul Internaţional din Vientiane.
Iată ce am văzut acolo, pe malul Fluviului Mekong, departe de România, dar foarte aproape de un prieten statornic al ţării mele:
*Pha That Luang/Stupa Supremă din centrul Capitalei, înaltă de 3 metri sub forma unui pătrat este complet acoperită cu aur strălucitor. Aceasta găzduieşte o statuie a ultimului Mare Rege al Imperiului Khmer, Jayavarman al VII-lea. Conform unei legende locale edificiul ar data din veacul al III-lea când trimişii Împăratului Indiei, Asoka ar fi adus sternul lui Budha. Arheologii nu au găsit, însă, vestigii decât din secolele al XII-lea şi al XIII-lea. După repetate distrugeri în veacurile următoare, Stupa a fost restaurată la începutul secolului trecut de “Şcoala Franceză din Extremul Orient”, dar guvernul laoţian a modificat arhitectura clădirii în anul 1930, dându-i forma actuală care ar fi mai apropiată de cea originală.
*În faţa acestui Templu am putut vedea Monumentul Regelui Setthathirath ce fusese inaugurat în anul 1963. Regele a preluat puterea în 1548 (după ce tatăl său a fost ucis) şi a ordonat construirea acelui lăcaş de cult devenit emblematic pentru Regatul Lan Xang care însemna în limba locală “un milion de elefanţi”. A domnit până în 1571 când a dispărut în munţi la întoarcerea sa dintr-o expediţie militară în Cambogia.
*Haw Phra Kaew, un fost Templu construit în 1565 pentru a găzdui Budha de Smarald, la momentul vizitei mele era transformat într-un muzeu de artă religioasă. Templul a fost refăcut în 1816 pe vremea Regelui Anouvong, dar trupele siameze invadatoare l-au distrus în totalitate. Peste ani francezii l-au refăcut în perioada dominaţiei coloniale a Indochinei. Pe terasa muzeului am putut vedea multe statui de bronz şi de piatră ale lui Budha şezând sau în poziţie verticală, mai multe stele khmere de piatră, tambururi de bronz, manuscrise budhiste elaborate pe frunze de palmier.
*Wat Si Saket este un templu budhist ridicat în 1818 din ordinul Regelui Anouvong. Stilul edificiului de cult respectă arhitectura acelei perioade, caracterizată printr-o terasă ce înconjoară clădirea şi un acoperiş foarte ornat în cinci trepte. Ghidul cunoscător al limbii franceze îmi spunea că acolo se instalaseră trupele care invadaseră în 1827 oraşul Vientiane. Manifestând un respect deosebit faţă de edificiile istorice ale Laosului, guvernul colonial francez a restaurat Templul de două ori în anii 1924 şi 1930. În muzeul adiacent am putut admira câteva dintre cele peste două mii de exponate din ceramică şi argint. Biblioteca, străjuită de doi lei de ceramică galbenă, adăposteşte preţioase manuscrise.
Wat Si Saket Foto: Basile Morin, CC BY-SA 4.0 https://creativecommons.org/licenses/by-sa/4.0, via Wikimedia Commons
*Parcul Budha situat la circa 20 de kilometri de Vientiane într-o pajişte lângă Fluviul Mekong este cunoscut de localnici sub denumirea de Wat Xieng Huan; deşi nu constituie un templu, are numeroase statui religioase hinduse şi budhiste din ciment, unele dintre ele în forme bizare precum cea înfăţişând pe Budha odihnindu-se sau cea alcătuită din câteva capete umane suprapuse de diferite mărimi. Pe lângă anumite zeităţi mai sunt reprezentate animale, fiinţe omeneşti şi demoni. Mi-au reţinut atenţia statuia gigantică a unui nătărău cu gura larg deschisă şi cea a unei făpturi hidoase care ţinea în mâinile sale un cap de om în timp ce doi şerpi din partea superioară cuprinseseră un Soare misterios. Însoţitorul meu n-a putut să îmi explice simbolistica enigmatică a acelor monumente unde vizitatorii făceau poze după poze. Parcul a luat fiinţă în anul 1958, proiectul aparţinând Şamanului Luang Pu Bunleua cunoscut pentru integrarea celor două religii: Hinduismul şi Budhismul. După revoluţia laoţiană din anul 1975, acest preot a plecat în Thailanda unde a înfiinţat un parc similar denumit Sala Keoku pe celălalt mal al Mekongului.
*Wat Ong Teu Mahavican are o îndelungată şi agitată istorie: a fost construit ca sediu al ceremoniilor regale în secolul al XVI-lea considerat “Era de Aur” a Budhismului în Laos; devine Templu peste un secol, iar mai târziu un centru de educare religioasă; în veacurile următoare edificiul a fost distrus de diferite invazii străine; din anul 1929 aici funcţionează “Institutul Budhist Laoţian”. În cele două ore petrecute în interiorul lăcaşului am avut prilejul de a admira: Poarta albă de la intrare – ea însăşi un elegant monument arhitectonic – al cărei acoperiş construit în trepte sugerează petalele florii sacre de lotus; monumentul “Marelui Budha”, străjuit de două statui ale Zeităţii meditând pe piedestaluri aurite; elemente de altar împodobite cu şerpi şi balauri care parcă îţi tăiau pe moment respiraţia şi, în acelaşi timp, te uimeau prin grandoarea lor.
*Patuxai/Poarta Victoriei este astfel numită printr-o sinteză a cuvintelor “patu”/poartă şi “xai”/victorie. Acest monument a fost construit între anii 1957 şi 1968 – o perioadă tensionată a istoriei când Laosul era o monarhie constituţională. Iniţial era cunoscut sub denumirea de “Anousavali”/Amintire, fiind ridicat în memoria ostaşilor laoţieni căzuţi în cel de-al Doilea Război Mondial şi în Războiul de Independenţă din 1949 faţă de Franţa. Ca un “paradox al Destinului” monumentul este asemănător Arcului de Triumf din Paris. Proiectul aparţine arhitectului laoţian Tham Sayasthsena.
Patuxai Foto: yeowatzup, CC BY 2.0 https://creativecommons.org/licenses/by/2.0, via Wikimedia Commons
În mai 1975 comuniştii partidului “Pathet Lao” au preluat puterea, răsturnând guvernul de coaliţie şi instalând un premier pe jumătate vietnamez. Atunci acest monument a primit actuala denumire: “în onoarea victoriei ce le fusese acordată de către armata nord-vietnameză” (cum îmi spunea parlamentarul care mă însoţea în vizita mea). Patuxai este compus din 5 Turnuri reprezentând atât principiile coexistenţei paşnice între naţiunile lumii, cât şi principiile budhiste ale “bunăvoinţei, flexibilităţii, sincerităţii, onoarei şi prosperităţii”. Are, de asemenea, 4 porţi orientate către punctele cardinale şi 4 lăculeţe simbolizând petalele desfăcute ale unei flori de lotus, simbolul fericirii. Decoraţiunile interioare îi înfăţişează pe Zeii Brahma, Indra şi Vishnu. De pe platforma de vizionare din vârful monumentului se asigură o vedere panoramică a Capitalei Vientiane.
Îmi este încă vie amintirea vizitei la locuinţa parlamentarului laoţian care m-a invitat împreună cu soţia sa la masa de seară; atunci şi acolo au dispărut miraculos distanţele geografice, regăsindu-ne ca nişte buni prieteni depănând frumoase impresii din tinereţea noastră în “dulcele grai moldovenesc”. Gazdele aveau în vitrină o păpuşă din anii ’80 “Nadia”, o copie miniaturală a Coloanei fără Sfârşit a lui Constantin Brâncuşi şi un album în culori Delta Dunării. Eu le-am dăruit două discuri: unul cu melodii interpretate de Angela Moldovan şi celălalt cu Balada lui Ciprian Porumbescu, găsiteîntr-un sertar prăfuit din biroul fostului ambasador român la Hanoi pe care l-am înlocuit pentru câteva luni; am avut astfel un fond muzical ad-hoc prin acele plăci puse imediat la pick-up-ul noilor mei prieteni de pe malul Mekongului.
