Luciana Cosmina Vlad
Ultima carte a talentatului și a prolificului scriitor Al. Florin Țene m-a condus la câteva sugestive asocieri. Tema romanului „Povestea romanului care nu s-a scris niciodată” este omul aflat între vis și realitate, între realizări și neîmpliniri, între creație și destin.
Filozoful francez Gaston Bachlard (1884-1962) scria: “Când este vorba despre om, cel mai mult iubesc ceea ce se poate scrie despre el.” Desigur, „simțul creativ există în om și pentru om şi are valori morale datorită simţirii lui fine. Creativitatea este principiul fundamental în univers și conferă lumii conținut, solemnitate, mister, dar şi sentimente minunate. Mirajul corectează realul sau îl înfrumusețează”.
Contemplarea este o tendinţă umană, omul vrea să vadă, să admire, să se uimească. Curiozitatea animă spiritul uman și omul deschide o carte să afle ce a conceput un autor ca aspecte tipice și manifestări specifice de viață.
Scriitorul sârb Vladan Desnica (1905-1967) afirma în una din maximele sale celebre: „Fiorul vieții este pârghia care pune în mișcare toată existența noastră, sâmburele oricărei neliniști și căutări. Pentru că orice căutare a omului de a găsi o ieșire dintr-o situație fără ieșire…fiecare efort al lui este o încercare de a străpunge cercul determinării soartei. Istoria omului nu este altceva decât poemul strădaniei de a străpunge acest cerc existențial. (…) Este o aspirație prometeică. Este chiar prometeismul, deoarece prin însăși imposibilitatea scopului său, Prometeu este „Prometeu”. Imposibilitatea îi sfințește lupta, insuccesul îi încoronează opera”.
Acesta pare a fi și cazul lui Tudor, eroul romanului 109 din creația distinsului scriitor Al. Florin Țene intitulat semnificativ „Povestea romanului care nu s-a scris niciodată”.
Tudor își propusese în urmă cu zece ani să scrie un roman, dar de îndată ce punea mâna pe stilou și pe caiet alte gânduri îl frământau și renunța… Nici măcar titlul nu-l alesese încă. „Totuși se considera fericit, pe cât se considerau oamenii înșiși”. De ce? Avea câteva volume de poezii scrise deja, mai multe „reviste din țară îi publicau versurile, alături de fotografie”, avea o femeie pe care o iubea, avea un vis: de a scrie romanul vieții lui. Când primea de la redacții revistele cu poeziile sale publicate ar fi trebuit să se bucure, dar brusc, apărea în el un sentiment de invidie împotriva poetului Tomescu care îi părea mai fericit „în prostia lui”. Amalgamul de gânduri legate de Tomescu, de zilele ce se scurgeau egale, molcome, de lipsa unei „soațe” deși se afla la jumătatea vieții, de pierderea părinților într-un accident și de faptul că se vedea mărunt, neînsemnat comparativ cu infinitul dumnezeiesc, nu îi dădeau liniștea necesară scrierii romanului. Trecuseră deja mulți ani și Tudor era încă departe de înfăptuirea proiectatului roman.
Zilnic, după obișnuitul program de dimineață, își lua geanta și bicicleta pentru a „pedala doi kilometri până la Căminul Cultural, din comuna vecină” cu „orășelul ascuns printre vii”, unde locuia. Avea funcția de director, dar nu activa în niciun fel, deoarece pereții coșcoviți și scaunele rupte din sala de spectacole nu îi permiteau o reală implicare. „Sunt fericit, își spunea el, că am un loc de muncă unde nu muncesc și salariul vine la timp”. Odată ajuns în birou, aruncă geanta pe colțul mesei și… discută cu sine însuși: despre poetul moldovean, Tomescu, despre goanga care urca încet pe piciorul mesei, despre Adam și Eva care ar fi putut rămâne în Grădina Raiului, dacă ar fi fost chinezi, despre clopotele care băteau la biserică, despre romanul – iar amânat pentru diseară, despre poezia care îi fură timpul de la nouă la patru după amiază și despre lacătul cel ruginit, deoarece Primăria de zece ani nu investește bani pentru renovarea clădirii. Dar, bicicleta, rămasă afară, rezemată de zid lângă intrare, nu era. „Nervos, cheamă polițistul de la sediul de vis-vis și reclamă furtul”. Polițistul îl chestionează dacă avea clopoțel, frână de mână, faruri și aflând că acestea lipseau, îi cere plata unei amenzi. Atunci apar doi copii cu bicicleta care explicară :
”Ne-am plimbat și noi cât ați lucrat dumneavoastră…” Scuza aceasta a atins coarda sensibilă a „domnului poet” :„Mama lui de lucru! N-am lucrat, copii! Am gândit!”
Într-adevăr, gândirea era ocupația lui principală. Pe drumul de întoarcere a cugetat la faptul că: „Oamenii trebuie cunoscuți pentru a fi iubiți. Iar Dumnezeu trebuie iubit pentru a fi cunoscut”. Și zilele se „rostogoleau ca o minge pe un stadion unde spectatorii se făceau că urmăresc jocul, însă fiecare își urmărea fotbalul din mintea lui”. Rar trecea pe la Biblioteca din comună unde lucra o bibliotecară atrăgătoare, pentru a vedea revistele care-i publicau poeziile. Era o femeie văduvă, tânără, frumoasă, curtată de un dascăl de la școală, dar idila nu s-a finalizat cu o căsătorie. ”Gura satului” vorbea despre Tudor că este „fătălău bătrân”, dar spera să „le închidă gura” când va publica romanul.
Era o zi ploioasă de toamnă când Tudor, „plictisit fiind de biroul lui rece și neprimitor”, porni cu pas grăbit spre Biblioteca Comunală. Mirela, bibliotecara, îi puse în față revistele care îi publicaseră poeziile, apoi discutară despre atracția trupească, despre dragoste, ca „poveste a inimii” după afirmația lui Beaumarchais, despre „curgerea timpului și valoarea lui” după cum filozofase Benjamin Franklin și despre „sufletul care ține de eternitate”, iar romanul va fi „suflet din sufletul lui”. La final, au stabilit să se vadă „diseară” și porniră fiecare spre casa lui. După ce își pregăti o papară și mâncă în bucătăria lui neîngrijită, se aruncă în pat și adormi.
Visul este partea cea mai captivantă a cărții. Este un ”film polițist” realizat cu deosebită măiestrie prin tehnica imaginarului. Este „o piesă de teatru în patru acte”, cu un dialog alert și cu un șir de situații surpriză, lovituri de teatru bine conduse de către autor. Prin scenele derulate și circumstanțele ingenios create, se demontează sub ochii cititorului toată „mașinăria comicului de situație”, surprinzându-l și cucerindu-i interesul.
Al. Florin Țene poate afirma, ca și Jean Burgos în volumul „Pentru o poetică a imaginarului”: „Scopul meu este să pun în evidență faptul că nici un moment din compunerea lui nu poate fi explicat prin hazard sau intuiție, căci lucrarea a înaintat pas cu pas spre desăvârșirea ei cu precizia și rigoarea logică a unei probleme de matematică”. „Produsul este fără îndoială un lucru cu sens și cu o existență independentă, iar autorul un om abil, deplin stăpân pe teritoriul oniricului”. De fapt, întreaga operă este realizată cu un aparat de filmat, „atent la detalii, cu accent pe efectele scontate și ținând seama de gradare, de alegerea ritmului, de căutarea contrastelor între situații și de locul de întâlnire al protagoniștilor, aflați într-un dialog dinamic”.
Inginerul Constantin Guzgan din Vitomirești se prezintă la poliție și reclamă dispariția soției. Apoi se întoarce acasă cu Mercedesul cumpărat cu banii soției lui, Cristina, în vila elegantă cu trepte de marmură, fumează trântit pe un divan și bea whisky. Curând sosește locotenentul major Chițac Ion care nu a găsit-o încă, pe Cristina, dar este sigur că va apărea. Urmează vizita părintelui Sachelarie „un tânăr bine făcut, cu o privire senină, deschisă și simpatică”. El explică că dorește să-i dăruiască o icoană doamnei Cristina, care va sosi curând. Constantin este convins că soția lui, plecând de acasă, dorește să-l părăsească. Cu paharul de whisky în mână, el povestește cum s-a cunoscut cu Cristina, cum s-au căsătorit și cum a dispărut după o mică ceartă. Preotul îi dă vestea că soția lui a revenit, a fost la biserică și i-a cerut ajutorul, temându-se de „răzbunarea și ura” lui. Constantin este uluit și aproape leșină. Într-adevăr, Cristina intră și se aruncă în brațele lui, apoi urcă scările spre camera ei. Constantin susține că femeia aceasta superbă nu este soția lui, iar preotul este convins că există un motiv psihologic că nu-și mai recunoaște soția. Și Cristina susține că a mai avut crize de amnezie, dar sunt trecătoare…Pentru a lămuri lucrurile, preotul sună la secția de poliție din Drăgășani și îl roagă să vină pe domnul Chițac Ion. Constantin „roșu de furie” susține că este atras „într-o cursă, într-o capcană odioasă de o impostoare”. Dar, domnul locotenent major este calm, ponderat și-l ascultă pe Constantin, în timp ce o acuză pe Cristina, că urmărește banii lui, ba chiar va intenționa să rămână văduvă… Și pe preot îl învinuiește de complicitate cu Cristina, nevrozat cum e…Polițistul cere detalii Cristinei despre viața de cuplu cu Constantin, iar ea răspunde corect. Este deja seară, polițistul iese. Cristina pregătește un pahar de vin cu sifon pentru soțul ei, dar el îl crede otrăvit. Preotul îl bea și „cade la pământ, mort”. Lovitură de teatru : Cristina îl ajută pe Sachelarie să se ridice și să se retragă, în timp ce Constantin aleargă în curte să-l aducă înapoi pe polițistul Chițac.
Constantin este într-o situație penibilă, susținând că preotul a fost otrăvit și a murit în fața lui. Cristina afirmă că „el are vedenii, nu mai gândește nici logic, nici coerent!” Scena se încheie cu replica lui Chițac : „Mâine voi ști adevărul. Ori dumneata ești foarte tare, ori el e nebun. În orice caz, unul dintre voi trebuie închis”.
Dimineață, polițistul Chițac revine și îl sfătuiește pe Constantin să nu mai forțeze lucrurile, ca să nu fie dus la psihiatrie, întrucât crizele de furie pledează împotriva lui… Când el se retrage, „intră în scenă” Orza Mihai, pictor portretist, în rol de cerșetor, care are nevoie de o sticlă de vin. Discuția dintre cei doi este amuzantă, Constantin având ideea ca Orza să depună mărturie împotriva Cristinei actuale, în schimbul unei recompense substanțiale. Aflând aceasta, Cristina scoate un pistol și trage. Pictorul cade, și este transportat la spital, unde „va muri”. Cristina confirmă fapta inumană a soțului ei, de a trage într-un biet amărât. Polițistul pare că este de partea lui Constantin, îl asigură că a găsit un alt martor, în locul lui Orza. Este introdusă domnișoara doctor Liliana, care recunoaște pe Cristina Guzgan, soția lui Constantin Guzgan. Acesta este pierdut, simte că este victima unui complot.
„Ultimul act al acestei piese polițiste” marchează acțiunea reușită a polițistului. Lui Constantin i se propune detectorul de minciuni și mai înainte o injecție necesară veridicității răspunsurilor … El se teme pentru viața lui, refuză injecția și îi acuză pe cei trei – Cristina, preotul și polițistul că fac parte dintr-o bandă care au pus la cale asasinarea soției și acum a lui. Iar când polițistul a strigat – „A fost asasinată! Unde este corpul ei? Constantin, deja suprasolicitat emoțional, se trădează : „În torentul Oltului din izlazul de la Poganu”. Apoi, locotenentul major îi dezvăluie comedia pe care au jucat-o toți: preotul, Cristina, Orza toți colegi în Poliție pentru a-l determina să își mărturisească fapta, întrucât, corpul doamnei Guzgan fusese găsit în izlazul de la podul Oltului.
Tudor se trezește dimineață, simțindu-se vinovat că a ratat întâlnirea cu Mirela. Știind cât este de timid, reținut, rușinos și stângace, Mirela preia frâiele relației lor…Tudor descoperă iubirea și mulțumit, decide să se căsătorească. Dar Soarta hotărăște un final nefericit pentru această pereche de îndrăgostiți. Tudor se îndrepta pe bicicletă spre oraș, iar în dreptul podului peste Olt, este lovit și târât câțiva metri, apoi proiectat în apa râului de o mașină care trecea în mare viteză. Ultimul lui gând a fost :„Doamne, ce ușor se moare! Visul ăla a fost o premoniție”.
Lectura romanului ne atrage atenția asupra a trei personaje care reflectă caractere umane diferite. Tudor, frământat de gânduri, regrete și neputințe, își găsește fericirea printr-o femeie puternică, Mirela, dar are parte de un destin tragic. Constantin, bărbatul fără sentimente care se căsătorește din interes cu o femeie bogată, o ucide și apoi pozează în victimă. Este indignat, mâhnit, chiar înfuriat împotriva celor care îi strică liniștea și confortul în vila de lux unde locuia. Polițistul Ion Chițac, inteligent, calculat, competent care colaborează cu superiorii – generalul Budică și inspectorul principal și cu colegii Maria Solomon, Mircea Catea, dar și cu doctorița Liliana, jucându-și rolul perfect.
Tehnica integrării „textului în text” este abil mânuită de remarcabilul scriitor Al.Florin Țene. În Prefață, Liliana Moldovan îl numește „un maestru al intertextualității” și un abil mânuitor al jocurilor lingvistice.
Concluzia mi-o furnizează Elena Zamfir în cartea sa ”Incursiune în universul uman” (Editura Albatros, București, 1989) – „Resursele vieții unui om sunt mijloacele financiare, cadrul, peisajul care-l înconjoară, locul de muncă și resursele, potențialul său lăuntric. Toate acestea reprezintă instrumente esențiale ale construirii Vieții personale. Problema este de a evita acele componente care îl pot afecta negativ, asigurându-i acces, cât mai larg, la utilizarea celor pozitive”.
„Omul este capabil să își făurească o viață bună în cadrul condițiilor date după propriile proiecte, opțiuni și valori în funcție de capacitățile sale de a folosi activ și eficient materialul obiectiv pe care îl găsește… Omul este cel ce dă vieții lui stil, conținut, sens. Înțelepciunea lui, priceperea lui, voința lui conferă avânt, impuls, faptelor lui și suflet năzuințelor lui. Iar caracterul, energia lui reprezintă un pivot puternic, care dă, în fond, mireasma vieții lui”.
„Dar criminalitatea? Ea este considerată a fi rezultatul unei opțiuni individuale, libere, rod al deficiențelor de caracter și a disfuncției conștiinței. Nici un sociolog nu vrea să afirme că există aici un determinism absolut, o fatalitate pentru om și care îi determină un anumit comportament. Ei susțin că fiecare ins, independent de condițiile de viață, are aceleași șanse de a fi cinstit sau necinstit, criminal sau cetățean onorabil, om fericit sau nefericit. Opțiunea finală aparține individului, el acționează rațional și în consecință, cu responsabilitate și discernământ” sau după cum îi dictează liberul arbitru.
Romanul „Povestea romanului care nu s-a scris niciodată” este o metaforă a neîmplinirii, o meditație asupra timpului irosit, o filozofie asupra morții care survine neașteptat, pe când noi trăim frământați de gânduri deșarte, indeciși sau răzvrătiți.
Strălucitul scriitor Al. Florin Țene ne invită, prin acest roman, să ne cultivăm constant priceperea pentru a da calitate existenței noastre, pentru a fi împliniți în toate sferele de viață: familie, dragoste, timp liber, sănătate, prietenie, spiritualitate, educație și participare socială, încât moartea, când va veni, să fie calea spre eternizarea ființei în ea însăși…
