DUMITRU VELEA
I. Ce rămâne după ce pleacă circul? se întreba Al. Florin Țene la sfârșitul romanului Chipul din oglindă; și răspunsul părea a fi: un mormânt pe care stăruie chipul luminos al mamei. Ce rămâne după ce focul mistuie un manuscris? și, prin urmare, propriul său roman, se întreabă dureros autorul la sfârșitul romanului Insula Viscolului. În flăcări strălucește chipul omului și, poate, spiritul Domnului. Fie și numai pentru această strălucire, romanul se scrie cu om și cu foc cu tot!
Romanul anterior, Chipul din oglindă este poarta pe care autorul a deschis-o pentru a intra într-o lume desfășurată parcă într-un mod dantesc, cu circulare bolgii, spre moarte și stele. Al. Florin Țene a ajuns la vârsta în care trebuie să ne dezvăluie cartea esențială pe care o poartă în sine ca proprie istorie. Cu Insula Viscolului s-a adâncit spre adevărul lumii sale, săpând ferestre după ferestre spre esențialul lumii ca istorie și al istoriei ca lume. De la oglinda în care se surprindea un chip, a trecut la o „oglinda concentrică”, spre a folosi cuvintele lui Leibniz, poliedrală, dând un roman catoptric.
„Romancierul” Constantin Ene și personajul Ion Netea, din romanul anterior, își continuă aventura pe această „insulă” bântuită de „viscol”, din ce în ce mai dramatică: unul mărturisindpentru o epocă, celălalt încercând să anihileze orice cuvânt purtător de adevăr. Insula Viscolului este romanul unui roman și, implicit, romanul unei vieți. De aceea pare autobiografic și realist, dar prin romanul din roman, este vizionar și oniric; subiectivitatea din primul este hrănită de obiectivitatea halucinantă, fantastică din al doilea. Romanul din roman susține, cu zidurile masive și largile bolți ale subteranei, romanul cuprinzător, în care se mișcă și se confruntă aceiași: naratorul Ene cu personajul Netea. În subterană însă colcăie etajat voințe și destine umane, pasiuni convulsive, în epoci de tranzițiune social-istorică. Aici se află, de fapt, o subistorie și o subviață a omului, ce deseori atinge inconștientul colectiv. Dar nici în spațiul metaromanului, desfășurat ca o frază nemțească, pasiunile subumane nu lipsesc, sunt metamorfozate în putere politică. Personajele a patru familii, întinse pe trei generații, își împletesc dramatic și tragic destinele, traiectoriile vieții, căutând fericirea și găsind moartea, și – în același timp – autorul-narator scrie romanul peste care se revarsă „romanul” societății din jur. Cu cât se adâncește în scrierea romanului prim, cu atât mai mult forțele politice din jur i se opun, pornind peste autorul-narator ca pământul alunecător al unei cline lipsite de rădăcinile bătrânei păduri. Lumea valorilor, ce ar fi putut să împiedice declinul și dezastrul, a fost anihilată de pasiunile puterii politice. Este de presupus că acidul corosiv al descripției și observației autorului le vor scufunda cu mult mai jos decât straturile anterioare ale subistoriei din romanul romanului.
II. Într-un roman întins pe patru sute de pagini, o frescă a trei-patru epoci, trebuie să zăbovești, ca într-o pădure – spre a folosi metafora lui Umberto Eco –, din care nu vrei să mai ieși, sau poate chiar te-ai rătăcit și, dintr-o anume teamă, nu vrei să ți-o mărturisești. Zăbovirea înseamnă plăcere, o bifurcare de cărări borgesiene, mai bine zis, multiplicări temporale, atrăgând după sine spațializări temporale. Romanul devine arhitectural pe masura ce se constituie edificiul. Într-un loc te poți opri să admiri basoreliefurile unei epoci, în altul să descifrezi istoriile și destinele celor ce le-au săpat cu dalta și cu sine și ale celor ce le-au comandat. Într-un spațiu se zăbovește, într-altul se stă puțin, o răceală emanată din pereți te obligă să te grăbești. și parcă viețile se desfășoară după un arc ceresc, până la amiază se avansează greu, apoi, către amurg se coboară cu iuțeală. Pentru aceste ruperi de ritm și curburi ale timpului, Al. Florin Țene stăpânește arta amânării. Întrerupe discursul și îl reia la alt nivel prin acea tehnică de suspans, trecând de la text la con-text, de la roman la metaroman, obținând o abisare a situațiilor narate și o punere în oglindă a romanului care se scrie. Simplu spus, și cu o metaforă din pictură, romanul lui Al. Florin Țene nu este decât autoportretul pictorului surprins în momentul când își pictează chipul în tabloul respectiv. Să ne amintim de tehnica punerii în oglindă, de la Velasques până la Dali.
Intrarea și ieșirea din roman se fac în zile de sărbătoare, când omul este mai aproape de sine și divinitate, când poate să stea la taifas cu Domnul. Al. Florin Țene își începe romanul într-o zi de Paști și îl încheie într-una de Crăciun. Există chiar o oră în care lumina cade favorabil asupra operei și în care se reflectă cutremurător din operă. Acest moment privilegiat este dimineața Învierii. Naratorul avansează spre centrul satului, spre biserică și de peste tot aude, spunându-i-se: Christos a înviat! și el răspunde: Adevărat a înviat! Printre aceste cuvinte se deschide calea de acces la operă, la omul ce poate deveni operă, să conviețuiască cu spiritul, din rob să-i devină prieten. Dacă am privi răsturnat romanul, de la orizontala celei mai lungi nopți căzută peste om la verticala luminoasă a spiritului prăvălind lespedea, s-ar putea spune că romanul își are materia în cele trei zile de întuneric, ale răului și de trădare a spiritului, întuneric în care mișună monștri. Cine să-i scoată din om și să-i vâre în turma de porci de la malul mării!? Oare, cine și cum va salva, în final, romanul din flăcările suflate pe nări de monstruosul senator Ion Netea? Este posibil, spune autorul, odată ce mergi spre centrul satului, spre locul în care se reflectă cerul, spre acea navă a mântuirii, spre biserică. Credința sa este ca arta poate să răscumpere pe om din cele trei zile de întuneric, din cele trei epoci de tulburare, precare de spirit, de plângere cu lacrimi de sânge.
Un roman al descrierii răului în istorie, în pofida lipsei de speranță pentru monștri, degajă prin această deschidere spirituală o bucurie și o dematerializare a stărilor. Descrierea naturii este aproape extatică; spiritul triumfător susține totul, precum lumina floarea. Peisajul devine o metaforă, o trecere dincolo de ceea ce se vede, spre poeticul străluminător al existenței. Lui Al. Florin Țene, proza îi luminează poezia. Firește, pentru cel ce a stat cu fruntea plecată și privirea înălțată, romanul acesta este un triumf asupra judecații unui Pilat, asupra hohotelor asurzitoare ale mulțimi înnebunite de pofte cezarice. Autorul operei își ia revanșa asupra forțelor neantizatoare, asupra celor care perturbă opere sau le distrug.
III. Insula Viscolului, romanul unui roman, este propice unei analize folosind conceptele de cititori și autori empirici, impliciți, virtuali și model, dar descrierea critică ar deveni prea formalistă. Să ne folosim la călătoria prin pădurea narativă doar de câteva însemne. Redactorul șef al unui important ziar din capitală, Constantin Ene scrie un roman, pe măsură ce alimentează și își alimentează ziarul prin redactorii subalterni și corespondenți cu articole incendiare la adresa puterii. Textul romanului își poartă cu sine, ca pe-o trenă, con-textul. Romanul romanului înglobează în sine romanul inițial și pe autorul său. Autorul acestuia este impersonala voce narativă, în spatele căreia se deconspiră Al. Florin Țene. Totodată, el a încifrat în Constantin Ene alter ego-ul său, o oglindă multiplicată în care se vede drama omului supus sub vremi.
Romanul devine o imensă instalație de oglinzi care absoarbe imagini și mișcări ale societății și le focalizează în spațiul restrâns în care energia lor începe să se vadă ca o flacără. Al. Florin Țene strânge și prelucrează o mulțime de date, parcă având la dispoziție arhivele unei epoci, observă și analizează destine și traiectorii umane, în marginea stării civile, și, pentru ca sinteza obținută să nu fie abstractă, apelează la construcție, la ceea ce se numește compoziție narativă, obținând o uimitoare arhitectură romanescă.
Romanul din interiorul romanului se întinde, fragmentar, pe trei epoci ale Transilvaniei, tulburate de naționalism și subiectivizare politică: epoca de după primul război mondial, după Diktatul de la Viena și cea a sovietizării țării de către ruși. Timpul în care se scrie acest roman este cel al „originalei democrații” de după ’89, dar cu multe și obsesive reverberații în perioada imediat anterioară.
Edificiul romanesc este etajat pentru fiecare epoca a istoriei, dar în subterana sa se află subistoria trecută și prezentă. Sunt determinantele acelei „Transilvanii subiective”, cum numește Alina Mungiu-Pippidi tărâmul naționalismelor din zonă. Centrul acțiunilor se află în Turda, oraș situat în inima Transilvaniei. Trei familii, desfășurate pe trei generații: familia românului Roșu ( cu Sergiu, Sima și Laurențiu), a evreului Goldman ( cu Iacob și fii Simon și Daniel), a maghiarului Bela Kadar (și ca mase), toate învârtindu-se în jurul familiei neajutorate a femeilor Irina (mama), Angelica (fiica) și Aurica (nepoata). Aceste familii au ambiții, frustrări, complexe de superioritate, de inferioritate, au diferite poziții sociale, fiecare părând a leza pe ale celorlalte familii, au orgoliu și mândrie de proveniență etnică, trăiesc spaime singulare sau colective, au pasiuni de la cele erotice până la cele politice – în fine, se intersectează, datorită nemăsuratului lor purism se mai și amestecă, fără să-și dea seama, încât părinții își pierd siguranța asupra propriilor progenituri, toți își încrucișează drumurile prin viața preafrumoaselor, umilitelor și angelicelor femei de la Casa cu trandafiri.(Un extraordinar simbol: casa aceasta o ridică îndrăgostiții și tot ei, în furia și egoismul lor, o distrug, cu viața din ea cu tot!) Soțiile acestor bărbați sunt suferinde, se îmbolnăvesc și mor de inimă rea sau sunt ucise. Se petrec cu atrocitate crime, ce par la suprafață determinate de naționalisme și diferite extremisme.
Narațiunea deseori curge ca într-un roman polițist: se cercetează mobilul crimei, se caută criminalul, iar pista este mereu alta, adevărul ieșind la lumină odată cu mărturisirea înainte de moarte. Dar sub nivelul acesta se află psihologii în care colcăie pulsații subconștiente. Sexualitatea are un rol decisiv, naționalismele fiind doar câmpul de manevră al efectelor. În sufletul evreului Iakob, oricât eros ar fi încăput, în adâncul său strălucesc arginții. Pentru puternicul zilei, senatorul Ion Netea, erosul se transformă în posesiune de femei și bani. Este luminată patologia proastei posesiuni. Există aici o criză a omului ca individ, ca speță și comunitate. Este dureros să vezi că istoria și subiectul său, omul, nu învață nimic de la căderile sale. Adâncindu-se în subistoria omului, în mecanismele transsubiective, psihopatologice, autorul ne comunică acel mister și egoism din adâncul ființei umane care s-a lipsit de transcendent, căreia îi este mai scumpă numărarea arginților decât partea divină văzută prin aura erosului sub chip de om. Erosul profund, care ar fi însemnat identificarea cu celălalt spre a accede la înfășurarea în firul de lumină, spre a deveni „vălătuci de lumină”, cum vedea Eminescu, este anihilat de patima de bani. Pentru Iakob iubirea arginților este mai tare ca iubirea filială, ca dragostea pentru ființa iubită. Pe aceasta o poate ucide și o ucide. „Cine ucide un om ucide o lume”, zice autorul, preluând cuvintele din Talmud. Crima generează crime – este o observație de adânc tâlc istoric –, și Iakob se scufundă în singurătatea de gheață, fuge de sine, părăsește casa, țara și nu-și găsește liniștea nici în Pirinei. Gol de sine, cu o bestială dorință de răzbunare și crimă, îl caută și îl găsește pe distrusul, la fel de gol, pe criminalul Bela Kadar. La nivelul metaromanului, senatorul Ion Netea, acel ăsta cu care autorul romanului se luptă într-o disperată noapte, aidoma lui Iacob cu Îngerul, numai că de data aceasta cu îngerul infernului politic, și-a pierdut sufletul și se dezvăluie a fi un monstru nimicitor de opere, un distrugător al părții ce i s-a dat omului de Dumnezeu.
Pentru acești monștri istorici există redempțiune?
Romanul Insula Viscolului este o frescă a unor întinse zone și epoci, frământate de interese subiective și subiectiviste. Sub ele sunt prinse destine și istorii individuale, frânte ca o recoltă pe care moartea o seceră lacom. Din perspectiva acestui deznodământ, aceste interese sunt dezavuate, fiindcă ele îl aduc pe om, în clipa bilanțului, în situația de a fi gol, precar, fără nici o speranță umană transmisibilă. Romanul se încheie în noaptea de Crăciun, când Domnul se pogoară sub chip de Prunc. Autorul vede prin flăcările manuscrisului minunea și rămâne cu ochii pironiți pe nemișcata stea. Credința sa este că cine mult a iubit, chiar trecând prin păcat, poate fi salvat, cum s-a și întâmplat de fapt ca pildă. Cine mult caută și se zbate faustic în această lume, sufletul îi poate fi smuls din strânsorile chiar pecetluite ale răului. Dar pentru monștrii istorici, devoratori ai părții divine din om, care și-au pierdut sufletul, nu există salvare.
IV. Al. Florin Țene își construiește dramatic romanul, pe un continu duel de forțe, de voințe, dintre viața particulară (subiectivă) și viața social-politică (subiectivizată în naționalisme sau în reaua putere politică). Să ne amintim și termenii raportului pe care Eminescu îl surprindea la baza oricărei instituiri artistice: acție-reacție. Lupta aceasta este producătoare de viață, dar situată în latura abstract subiectivă, a subiectivismelor, este o viață neproductivă. Toate destinele din Insula Viscolului sunt contorsionate, dezordonate, au o desfășurare ce duce în moarte, fără să lase o dâră luminoasă, fără rest și sens. și Casa cu trandafiri, simbolul părții angelice a lumii, unde este colțul de lume al celor trei femei: mama, fiica, nepoata: Irina, Angelica și Aurica, este până la urmă spulberată. Principiul feminin, reprezentat în genere de aceste trei femei, în jurul căruia se mișcă principiul masculin, bărbații a trei familii desfășurate pe trei generații, nu poate să-i elimine acestuia abstractitatea, datorită faptului că erosul este devalorizat prin privarea sa de substanță umană și înlocuirea acesteia cu degradanta materialitate: obsesia banilor și a puterii. Nu altfel se vede faptul în cercul mai larg, al contextului în care se scrie romanul, unde politicul reprezentat prin senatorul Ion Netea, tarează erosul prin oarba voință de putere și îl transformă în obiect de consum. Din această perspectivă femeia este devalorizată, consumabilă și consumatoare de putere politică. Părinte, fiu sau nepot, separat sau împreună, avansează pasional spre centrul în care se află femeia; erosul atrage ca un magnet. Are loc o implozie erotică: spre margini totul se pulverizează, principiul masculin se dizolvă, iar cel feminin, absorbant, devine asemănător unei găuri negre. La Al. Florin Țene erosul are doi poli: o iubire împinsă până în nebănuitele zone unde se atinge de thanatos, dar, datorită virării în material și tenebros, nu accede la transcendent, ca să devină un mod de cunoaștere, din ce în ce mai apropiată de roza divină. Iubita este distrusă, ucisă, prinsă ca în ghețurile infernului, iar îndrăgostitul rămâne doar o umbră de om, fără suflet. și al doilea pol: o iubire căzută în zona consumului. Ambii poli sunt sfidați de autor, iar între ei nu este loc decât pentru nostalgia după zorii edenici. Iar aceasta se lasă surprinsă în modul erotic în care lumina atinge natura și lumea. Afirmarea iubirii și negarea puterii, în lupta cu contrariile lor: negarea iubirii și afirmarea puterii, sunt principiile creatoare ale lui Al. Florin Țene și legile morale ale lumii sale, instituită cu tâlc în Insula Viscolului.
V. La Al. Florin Țene mâna de sus nu se vede, dar ea acționează asupra omului, fără drept de tăgadă. Din infernul social-istoric, convulsiv, în care personajele nu văd decât propria ură răsfrântă hâd de pe chipul celuilalt, se ridică faptele reprobabile și se strâng în jurul personajelor-asasini ca o carcasă, ca un sicriu: Mărturiile finale sunt zadarnice. Ele nu fac altceva decât să evidențieze meandrele prin care a trecut monstrul; monstruozitatea acestuia să devină cutremurătoare, consistența și forța acaparatoare a ea să fie un gâtlej din care omul căzut, ce și-a pierdut sufletul, să nu mai aibă scăpare. Criminalii și naționaliștii, devoratorii politicieni, și Iakob, și Bela, și Netea, sunt monștrii apăruți în apele noroioase ale infernului social; în ele se zbat, fără frică de Dumnezeu, fără iubire de aproapele. Insula Viscolului s-ar putea numi și Insula Monștrilor.
Al. Florin Țene trece printre monștri oripilat, fără putința de a scoate duhul cel rău din ei spre a-i arunca la marginea istoriei; se luptă laooconic cu fiara. Trei decenii i-au trebuit pentru această luptă, ca apoi în trei ani să poată face vizibilă Insula Viscolului. Trei decenii s-a pregătit, scriind poezie, diverse articole de la publicistică la critică literară, teatru, nu „ca să-și facă mâna”, ci din cauză că mișcările fiarei îi frângeau mai tot timpul gesturile marcate de spirit. Cine i-a citit aceste texte sau l-a văzut mergând pe stradă, a avut în față un timorat. Criticii i-au zis un romantic, un sentimental; dar cel ce a văzut monștrii a sperat că într-o bună zi v-a înfige în ei lama albastră a spiritului și a așteptat revoltat.
VI. În lupta și aventura spre centrul vieții, autorul deschide masivului edificiu ferestre în fantastic și oniric: călătoria în cubul translucid, luminos, convoacă un alt univers, semnificant pentru cel real. Luminile acelui univers cu coordonate fantastice se așază în jurul personajelor din cel real, contrastând cu cele masculine, adăugându-le o aură celor feminine. Este poate contribuția cea mai importantă a lui Al. Florin Țene, în a adăuga această notă distinctă între multele pe care erosul și le-a dezvăluit. Călătoria fantastică în cubul luminos se face împreună cu o femeie. Reîntoarcerea prin craterul unui vulcan, prin coșul materialității, pare să fie o izbândă a călătoriei pentru narator, dar și o cădere în „cercul strâmt” al simțurilor devastatoare pentru personaje. Este o lumină revelatorie adusă în roman. O emanație a fantasticului în real pe calea visului. Prin scufundarea în vis, opera înaintează; visul reprezintă gestul anteic de atingere a pământului pentru reîmprospătarea forțelor creatoare. Fiindcă istoria se află în noaptea prelungită, a îngropării spiritului, tristețea nu poare fi înfrântă decât prin vis sau prin bucuria de a surprinde divinitatea naturii. Descrierea naturii la Al. Florin Țene este compensatoare față de frustrarea în social-istoric a sa și a lumii sale. Iar ferestrele de vis dau strălucire romanului, participă la construcția arhitectonică a sa. Edificiul pulsează lumină, energie. Pentru personaje, pentru narator și cititor. Peste accentuarea treptată a precarității omului se ridică lumina blândă a creației, a romanului din roman. Prăbușit chiar pe fundul craterului absorbant al degradării și morții, spiritul, fie și de-a bușilea, iese pe marginea craterului, sau prin coșul strâmt al muntelui și ne mărturisește ce a văzut. Al. Florin Țene i-a descris – într-o frescă – aventura, nu altfel și nu alta decât una care ar fi și a sa. O izbândă târzie, arătând că omul poate fi nimicit, dar spiritul nu poate fi înfrânt. Nu întâmplător și-a asumat drept motto al romanului cuvintele lui Balzac: „Orice călimară poate să devină un Vezuviu”.
