În artă, este deosebit de important să nu aluneci în extreme. De exemplu, să nu creezi ceva șablonard, dar nici să șochezi cu orice preț. Să nu spui un lucru pe care îl știe toată lumea, dar nici unul pe care să-l înțelegi doar tu. Și așa mai departe.
Acest tip de echilibru este de obicei respectat în cazul creației autentice, dar apar probleme fie când artistul dorește să se facă cunoscut cu orice preț, fie în cazul în care își pune prea acut problema succesului comercial.
Aici este o problemă foarte delicată, fiindcă arta trăiește/supraviețuiește și prin comerț, nu doar prin valorile pe care le exprimă, iar dacă nu atragi atenția publicului prin ceva aparte, ai toate șansele să dai faliment.
Ideal ar fi să îți poți menține o acuitate a mesajului transmis și un standard valoric ridicat, captând în același timp interesul publicului printr-o abordare originală, deosebită.
În practică, însă, din cauza unor incompatibilități între viziunea artistică și succesul comercial apar deseori anomalii sau aspecte discutabile.
De exemplu, în cinematografie, unul dintre cei mai originali cineaști, Alejandro Jodorowsky, a plătit totuși un oarecare preț în anumite creații ale sale, împingând latura șocantă până la extrem, chiar dacă este aproape unanim recunoscut ca un regizor valoros (dintre capodoperele sale amintim El topo și Fando y Lis).
Apoi, se poate întâmpla ca un mare succes de critică precum ”Cetățeanul Kane” să fie considerat de unii cinefili supraevaluat, după cum mari succese de casă contemporane, care includ și filme de acțiune sau cu efecte speciale, să fie considerate de critică drept derizorii.
Este foarte dificil să spui într-o manieră atrăgătoare ce ai de spus, să îți păstrezi mesajul intact și, în același timp, să ai și succes de box-office.
Unul dintre cele mai interesante (ca scenariu și realizare) filme ale lui Scorsese, Shutter Island, în felul lui o capodoperă a genurilor dramă/thriller, a fost vehement contestat de publicul obișnuit cu alt gen de producții, mai accesibile, mai realiste și mai ușor de înțeles.
Park Chan-wook a dat lovitura cu ”Oldboy”, apreciat deopotrivă de critici și de public (și pe bună dreptate), dar când a trebuit să producă mai multe filme de același calibru, să se mențină în top cu altceva, a început să facă destule concesii comercialului.
Apoi, cum s-ar putea explica faptul că o capodoperă precum ”El laberinto del fauno” nu a trecut neobservată de critică, dar nici nu a fost distinsă cu premii majore pentru scenariu/regie/interpretare, în timp ce pentru mediocrul ”Shape of Water” același regizor, Guillermo del Toro, a fost recompensat cu Oscarul pentru Cel mai bun film și Cea mai bună regie?
Este, de asemenea, necesar un echilibru între ceea ce face un creator exclusiv pentru a-și expune arta și ce face pentru public.
Desigur că trebuie să creezi într-o anumită măsură pentru consumatorul de artă, în fond trăiești, în mare parte, prin el și pentru el. În egală măsură, trebuie să-ți asculți chemarea artistică și să redai ceea ce simți, fără să ”premeditezi”. Nu trebuie să creezi într-un anumit fel care să-i placă spectatorului/editorului/cititorului, încălcând propria viziune, dar nici să prezinți ceva total lipsit de înțeles sau de valoare artistică drept creație care să ai pretenția să fie și acceptată de public și să reziste și testului timpului.
Și aici acest tip de dilemă poate duce, în practică, la situații stânjenitoare.
Se pot întâlni creații care frizează absurdul, lipsite de orice valoare artistică (cum ar fi, de exemplu, sculpturi sau picturi atât de esențializate încât nu mai reușesc să redea ceva autentic sau filme care parcă sunt făcute pe stradă, cu o cameră de amator), dar propuse drept opere de valoare și chiar de referință pentru că ”asta e viziunea artistului”, dar și kitsch-uri adulate de public, care proclamă drept reușite și mari succese creații îndoielnice, care abundă însă în elemente spectaculare sau șocante, cum ar fi efectele speciale sau scenele de sex și de violență în exces.
Arta, cu siguranță, va supraviețui acestei perioade mai puțin faste pe care o traversează în momentul de față, iar timpul va cerne valorile autentice de ”trucaje”.
Echilibrul între tendințele menționate anterior este calea cea mai sigură către actul artistic autentic. Nu neapărat către succes.
