Eseu de Titina Nica Țene
Ieșirea din comunism nu a însemnat doar prăbușirea unui regim politic, ci și dezintegrarea unui sistem de valori, instituții și reflexe culturale. Presa era fragilă, universitățile erau izolate, iar elitele culturale supraviețuiseră adesea prin compromis.
În acest context, intervenția fundațiilor occidentale – între care Fundațiile pentru o Societate Deschisă au avut un rol major – a funcționat ca un catalizator al normalizării democratice: burse pentru jurnaliști, scriitori, cercetători; sprijin pentru reviste culturale și edituri independente; acces la circulația ideilor, traduceri, stagii internaționale; formarea unei culturi a pluralismului și a dezbaterii.
Pentru numeroși intelectuali din Europa de Est, aceste burse nu au însemnat îndoctrinare, ci ieșirea din provincializare forțată. Judecate strict în contextul anilor ’90, aceste inițiative au contribuit real la democratizarea culturală.
Critica actuală a globalismului nu se îndreaptă însă atât împotriva acestui moment istoric, cât împotriva evoluțiilor ulterioare ale proiectului globalist. Pe măsură ce ONG-urile, rețelele transnaționale și activismul ideologic au căpătat o influență sporită, a apărut percepția unei asimetriei de putere între: decizia democratică națională; agendele globale promovate de elite nealese.
Astfel, „societatea deschisă” a început să fie percepută nu ca un spațiu al pluralismului, ci ca un cadru normativ rigid, în care anumite valori devin obligatorii, iar altele sunt marginalizate sau stigmatizate.
Această mutație explică ruptura de percepție: ceea ce a fost perceput ca eliberator într-o societate post-totalitară este resimțit, într-o societate matură, drept constrângător.
Problema majoră a dezbaterii actuale este reducerea ei la o schemă simplistă:
globalismul = rău absolut;
suveranismul = bine salvator.
Această opoziție ignoră faptul că: globalismul a avut faze diferite și efecte diferite;.suveranismul poate fi democratic, dar și autoritar; deschiderea nu exclude identitatea; suveranitatea nu presupune automat izolare.
Istoria ideilor arată că orice proiect devine periculos când se absolutizează. Globalismul fără rădăcini riscă să devină tehnocratic; suveranismul fără deschidere riscă să devină defensiv și resentimentar.
Demonizarea retrospectivă a anilor ’90 este o formă de amnezie colectivă. A nega beneficiile reale ale sprijinului cultural occidental înseamnă a falsifica istoria recentă. La fel, a refuza orice critică actuală a globalismului înseamnă a transforma un proiect istoric într-o dogmă.
O societate matură este capabilă să spună simultan:„a fost necesar atunci”; „este problematic acum”.
Aceasta nu este inconsecvență, ci gândire istorică.
Învrăjbirea actuală dintre „globaliști” și „suveraniști” este, în mare măsură, rezultatul pierderii nuanței și al refuzului contextului. O dezbatere onestă nu începe cu etichete, ci cu recunoașterea faptelor, a etapelor și a transformărilor.
Poate că adevărata miză nu este alegerea unei tabere, ci recuperarea capacității de a gândi fără ură, de a evalua fără idolatrie și de a critica fără demonizare. Într-o epocă a extremelor, echilibrul devine un act de curaj intelectual.
