Două ipostaze ale poeziei Mioarei Ohîi
Al.Florin Țene
Există cărți de poezie care se citesc asemenea unor ferestre deschise spre lume și există cărți care, dincolo de cuvinte, deschid ferestre spre interiorul ființei. Volumele „Viitorul amintirilor” și „Flacăra tăcerii”, semnate de Mioara Ohîi și apărute la Editura Hoffman, se înscriu în această a doua categorie. Ele alcătuiesc, privite împreună, un teritoriu liric al memoriei, al tăcerii, al timpului și al sentimentului, în care poeta caută sensurile profunde ale existenței prin intermediul cuvântului poetic.
Încă de la titluri, cele două volume propun o aparentă contradicție, devenită însă, în plan poetic, o subtilă formă de complementaritate. „Viitorul amintirilor” unește două dimensiuni temporale care, în mod obișnuit, se exclud: viitorul și trecutul. „Flacăra tăcerii” apropie două realități aparent incompatibile: focul, simbol al luminii, al energiei și al transformării, și tăcerea, asociată absenței cuvântului. Tocmai aceste paradoxuri reprezintă una dintre cheile de lectură ale universului liric al Mioarei Ohîi.
Poeta nu privește timpul ca pe o succesiune mecanică de clipe, ci ca pe o materie vie a conștiinței. Trecutul nu dispare, ci se transformă în memorie, iar memoria, la rândul ei, devine o formă de viitor. Amintirea nu este, astfel, numai recuperare, ci și proiecție. Ceea ce a fost continuă să existe prin ceea ce omul păstrează în suflet și transmite mai departe.
În volumul „Viitorul amintirilor”, sintagma titulară poate fi considerată o adevărată ars poetica. Ea sugerează că amintirea nu aparține exclusiv trecutului. Prin poezie, ceea ce a fost poate dobândi o nouă existență. Memoria individuală devine memorie afectivă, iar memoria afectivă poate deveni memorie culturală.
În această perspectivă, poezia Mioarei Ohîi se apropie de una dintre funcțiile fundamentale ale lirismului: aceea de a salva de la dispariție clipe, oameni, sentimente și stări sufletești. Cuvântul poetic devine un spațiu al conservării. El fixează ceea ce timpul amenință să destrame.
Viitorul din titlu nu este, așadar, un viitor cronologic, ci unul spiritual. Este viitorul pe care îl capătă amintirile atunci când sunt trecute prin filtrul sensibilității și al artei. Poetul este cel care poate transforma fragilitatea unei clipe într-o permanență.
Această concepție apropie poezia Mioarei Ohîi de tradiția lirică românească preocupată de raportul dintre timp și memorie. Fără a imita modele, poeta se înscrie într-o continuitate a sensibilității românești în care trecutul este permanent recuperat prin cuvânt.
Cel de-al doilea volum, „Flacăra tăcerii”, propune un alt nucleu simbolic. Flacăra presupune lumină, ardere, energie, purificare și transformare. Tăcerea presupune interiorizare, retragere, contemplație și uneori durere. Împreună, ele construiesc imaginea unei lumini interioare care nu are nevoie întotdeauna să fie exprimată prin zgomotul cuvintelor.
În acest sens, tăcerea nu trebuie înțeleasă ca absență, ci ca o formă superioară a comunicării. Există lucruri pe care omul nu le poate spune direct și pe care poezia le poate sugera prin metaforă, simbol și sugestie.
„Flacăra tăcerii” poate fi citită astfel drept imaginea conștiinței care continuă să ardă chiar și atunci când cuvintele tac. Este focul interior al celui care simte, meditează, își amintește și încearcă să înțeleagă lumea.
Mioara Ohîi construiește, prin această simbolistică, o poezie a interiorității. Nu exteriorul spectaculos reprezintă centrul universului său liric, ci ecoul pe care realitatea îl produce în suflet.
Cele două volume sunt unite printr-o sensibilitate discretă, printr-o permanentă întoarcere spre zonele afective ale existenței. Poezia nu devine însă simplă confesiune. Experiența personală este trecută printr-un proces de transfigurare artistică.
Aceasta este una dintre diferențele importante dintre jurnalul intim și poezie. Jurnalul consemnează. Poezia transformă.
Mioara Ohîi transformă emoția în imagine, amintirea în simbol și tăcerea în limbaj poetic. De aici rezultă caracterul reflexiv al discursului său.
Poeta pare să urmărească nu atât evenimentul în sine, cât rezonanța lui asupra ființei. O întâmplare devine importantă prin ceea ce lasă în suflet, iar sentimentul capătă valoare prin capacitatea sa de a depăși clipa individuală.
În această perspectivă, cele două cărți pot fi citite ca două trepte ale aceleiași meditații asupra condiției umane. Dacă „Viitorul amintirilor” privește înapoi pentru a salva trecutul, „Flacăra tăcerii” privește spre interior pentru a descoperi sensul acestei salvări.
Unul dintre marile teme care pot fi desprinse din universul celor două volume este timpul.
Timpul este, în poezie, întotdeauna mai mult decât o măsură. El este o experiență existențială. Timpul aduce schimbarea, îndepărtează oameni și locuri, transformă chipuri și împinge prezentul spre trecut.
Dar poezia poate realiza ceea ce realitatea nu poate: poate suspenda pentru o clipă trecerea.
De aceea, „viitorul amintirilor” este o formulă de mare forță simbolică. Amintirea devine o formă de rezistență împotriva uitării. Iar poezia devine instrumentul prin care această rezistență capătă expresie.
În „Flacăra tăcerii”, timpul pare să fie interiorizat. Dacă în primul volum el se proiectează asupra memoriei, în cel de-al doilea se transformă într-o stare de contemplație. Tăcerea este locul în care omul își poate asculta propriul trecut și își poate măsura drumul.
Un alt element simbolic important este lumina.
Flacăra reprezintă lumina concentrată, lumina care arde. Nu este lumina impersonală a zilei, ci o lumină apropiată de ființă. Ea sugerează sufletul, speranța, credința în frumusețea vieții și puterea de a merge mai departe.
În poezia contemporană, asemenea simboluri sunt cu atât mai importante cu cât lumea exterioară este dominată de viteză, zgomot și fragmentare. Într-un asemenea context, întoarcerea spre interior nu înseamnă evadare, ci recuperarea unei dimensiuni fundamentale a umanului.
Mioara Ohîi cultivă tocmai această nevoie de interiorizare. Poezia sa poate fi citită ca o pledoarie pentru sensibilitate într-o epocă în care sensibilitatea este adesea considerată vulnerabilitate.
În realitate, sensibilitatea este o formă de cunoaștere.
„Viitorul amintirilor” aduce în prim-plan memoria afectivă. Aceasta nu este memoria rece a faptelor, ci memoria inimii. Uneori, ceea ce rămâne în noi nu este evenimentul, ci emoția lui.
Poeta valorifică tocmai această capacitate a sufletului de a păstra ceea ce timpul nu mai poate restitui.
De aceea, memoria devine o formă de identitate. Omul este și ceea ce își amintește.
În acest sens, poezia Mioarei Ohîi participă la o problematică profund umană: cine suntem după ce timpul a trecut peste noi? Răspunsul pare să fie că rămânem prin ceea ce am iubit, prin ceea ce am simțit și prin ceea ce am reușit să transformăm în lumină interioară.
În cel de-al doilea volum, tăcerea devine limbaj. Este o tăcere care vorbește prin sugestie.
Această perspectivă are o importantă dimensiune estetică. Poezia autentică nu spune totul. Ea lasă spații de participare cititorului. Între cuvintele poetului există întotdeauna un teritoriu al nespusului.
„Flacăra tăcerii” poate fi interpretată tocmai prin acest raport dintre spus și nespus. Flacăra este ceea ce se vede; tăcerea este ceea ce se simte.
Prin urmare, titlul exprimă o tensiune poetică fundamentală: vizibilul și invizibilul, cuvântul și tăcerea, exteriorul și interiorul.
Această tensiune conferă volumului o dimensiune meditativă.
Citite împreună, cele două volume nu apar ca două construcții poetice izolate, ci ca două părți ale unei singure viziuni asupra existenței.
„Viitorul amintirilor” și „Flacăra tăcerii” se întâlnesc în spațiul interior al omului care refuză să lase timpul să transforme viața în uitare.
Primul volum recuperează trecutul.
Cel de-al doilea îl interiorizează.
Primul vorbește despre ceea ce rămâne.
Cel de-al doilea despre ceea ce arde.
Primul are memoria ca centru simbolic.
Cel de-al doilea are tăcerea.
Între ele există însă aceeași lumină: poezia.
Această unitate tematică este una dintre calitățile importante ale demersului liric al Mioarei Ohîi.
Mioara Ohîi se înscrie într-o poezie contemporană care nu renunță la sentiment și la meditația asupra condiției umane. Într-o perioadă în care experimentul formal, fragmentarismul și discursul autoreferențial ocupă spații importante în literatura actuală, poeta cultivă un lirism al sensibilității și al interiorizării.
Această opțiune nu trebuie privită ca o întoarcere în trecut, ci ca o formă de continuitate.
Literatura nu poate exista numai prin inovație formală. Ea are nevoie și de emoție, de memorie, de întrebări despre viață și despre moarte, despre timp și despre iubire, despre singurătate și speranță.
Din această perspectivă, poezia Mioarei Ohîi își găsește legitimitatea în capacitatea de a păstra viu dialogul dintre om și propriul său suflet.
Volumul „Flacăra tăcerii” mi-a fost oferit cu o dedicație care depășește caracterul convențional al unei simple inscripții pe o carte:
„Familiei Titina și Alexandru Florin Țene, cu stimă și prețuire pentru tot ce se întâmplă frumos în cultura română. ss Mioara Ogîi, Cluj-Napoca, 12.09.2026.”
Am primit aceste cuvinte ca pe un gest de prietenie literară și, în același timp, ca pe o mărturie despre solidaritatea care poate exista între oamenii preocupați de cultura română.
O carte oferită cu dedicație devine, uneori, mai mult decât un obiect bibliografic. Ea devine mărturia unei întâlniri sufletești.
În cazul de față, dedicația Mioarei Ohîi se așază firesc sub semnul celor două volume: al memoriei și al tăcerii, al cuvântului și al prețuirii.
„Viitorul amintirilor” și „Flacăra tăcerii”, publicate la Editura Hoffman, reprezintă două volume care pot fi citite ca o dublă meditație asupra timpului și a sufletului omenesc.
Mioara Ohîi caută în poezie nu spectaculosul exterior, ci adevărul interior. Ea transformă amintirea în speranță, tăcerea în limbaj, iar sensibilitatea în formă de cunoaștere.
Titlurile celor două cărți se completează admirabil: viitorul este ceea ce rămâne din amintiri, iar tăcerea este ceea ce continuă să ardă în adâncul ființei.
În fond, poezia însăși este această contradicție fertilă: un cuvânt care se naște din tăcere și o amintire care începe să trăiască în viitor.
Prin cele două volume, Mioara Ohîi confirmă că poezia nu este numai arta de a spune, ci și arta de a păstra. De a păstra o clipă, un chip, o emoție, o lumină. De a salva de la uitare ceea ce merită să rămână.
Iar atunci când cuvântul poetic reușește această salvare, amintirea încetează să mai fie doar trecut.
Ea devine viitor.
