Romanul lui Nabokov, aparţinând celor scrise în limba rusă, debutează prin prezentarea unui cadru întunecat, morbid. Cincinnatus se aseamănă, din mai multe puncte de vedere, cu K., personajul central din ”Procesul” lui Kafka. Este condamnat la moarte, vina nu ne este dezvăluită, iar politeţea gardianului, interesul acestuia pentru ca hrana şi chiar tutunul deţinutului să fie de bună calitate nu reprezintă, în fond, decât o mare absurditate, având în vedere că acesta nu mai avea mult de trăit. Absurditate augmentată voit de Nabokov prin adăugarea faptului că, la întrebarea legitimă a deţinutului ”când” va veni ziua în care va fi executat, i se răspunde că nu este cert nimic, doar că acea zi va veni.
În continuare, eroul cărţii ”pendulează” între momentele cenuşii petrecute în celulă şi amintiri din viaţa pe care o dusese în libertate, unele mai plăcute, altele aproape imposibil de suportat (cum ar fi cele în care era trădat în dragoste de Marfinka, soţia sa şi prima sa iubire).
Aceste pasaje sunt redate de Nabokov cu o sensibilitate aparte, care este prezentă şi în alte scrieri ale sale, dar nu atât de pregnant. Uneori Nabokov ne prezintă un alter ego uşor cinic şi distant (ca în ”Disperare”, de exemplu), aici însă avem de-a face cu un personaj hipersensibil, lovit de soartă din motive care nu sunt dezvăluite cititorului în primele zeci de pagini, sporindu-i astfel curiozitatea de a afla ce anume se petrecuse, de a completă puzzle-ul.
Mie mi s-a părut, alături de ”Foc palid”, ”Disperare”, ”Darul” şi parţial ”Priveşte-i pe arlechini!”, una dintre cele mai bune scrieri ale celebrului autor rus, cu o valoare superioară mult mai cunoscutului roman ”Lolita”, de exemplu.
Este o epopee a vinovăţiei şi deznădejdii, o poveste a unei traume şi a unui sistem absurd, extrem de bine scrisă şi care nu are cum să te lase indiferent, chiar dacă, să zicem, în mod curent citeşti alt gen de literatură.
Cincinnatus ştie că nu se poate împotrivi sorţii, văzută aici ca un fel de blestem, de plonjare într-un hău în mod fatidic, dar în acelaşi timp nici nu se poate resemna. Înfruntă absurdul cu curaj, încearcă în permanenţă să găsească o ieşire – măcar morală, dacă altfel nu se poate. Dialoghează la un moment dat cu Emmocika, fata directorului (un fel de personificare a ”nimfetei” care pare a-l obseda pe Nabokov), încercând să-şi afle data morţii, apoi, imaginându-şi că ar putea ţine un jurnal pe care cineva necunoscut să-l citească, rosteşte: ”Cândva, cineva va citi şi se va simţi pe de-a-ntregul ca o primă dimineaţă într-o ţară străină”. Pe urmă: ”Şi zadarnic tot repet că nu există în lume liman pentru mine… Este! Am să-l găsesc eu însumi! O vâlcea înflorită în pustiu”.
Dacă n-aş fi ştiut că acest roman este al lui Nabokov, i l-aş fi atribuit în mod sigur lui Dostoievski. Este, fără îndoială, cea mai profundă şi sfâşietoare scriere a autorului ”Lolitei”, plină de sensuri, de analize psihologice şi de introspecţie. Un fel de luptă permanentă cu absurdul şi o confesiune în faţa morţii.
În permanenţă, este păstrată o urmă de ironie, de umor negru, fiindcă personajul central devine oarecum un ”erou fără voie” într-o lume dominată de dogme şi de reguli absurde. Fie că mai apare câte un personaj (de exemplu cizelatul, dar ridicolul monsieur Pierre), fie că Cincinnatus rămâne singur, eventual vizitat de rude sau de temnicerul său, aventura sa este una kafkiană, sordidă. Sensul ultim al condamnării, dar şi al existenţei sale pare a lipsi cu desăvârşire.
Finalul este apoteotic. Identitatea călăului său îi este dezvăluită lui Cincinnatus, acesta fiind, surprinzător, chiar monsieur Pierre, dar nu şi vina. Toate pregătirile, toate evenimentele premergătoare ”marii” execuţii sunt false, teatrale, caricaturale, în contrast cu jurnalul deţinutului, unul aproape filosofic, în care face la un moment dat descoperirea (esenţială!) că ”totul l-a înşelat” şi că nu în ”chingile strânse” ale acestei vieţi ”trebuia să caute salvarea”.
Eroul lui Nabokov scapă, în cele din urmă (asemeni fluturelui care înşală vigilenţa gardianului), fiindcă de fapt nu aparţine acestei lumi, este mai presus de ea. De decadenţa, nimicnicia, minciuna, ura, ridicolul şi fariseismul ei.
