Al. Florin Țene
În literatura română contemporană există autori a căror consacrare critică pare să se fi transformat, în timp, într-un fel de certificat de valoare definitivă. Odată instalați în zona prestigiului literar, ei sunt întâmpinați cu elogii aproape ritualice, iar orice tentativă de a le discuta opera dintr-o perspectivă sceptică riscă să fie privită drept lipsă de sensibilitate poetică. Ion Mureșan se află, în opinia mea, într-o asemenea situație.
Nu contest locul pe care poetul îl ocupă în literatura română contemporană și nici dreptul criticii de a-i aprecia originalitatea. Contest însă ideea că această apreciere trebuie transformată într-un consens obligatoriu. Literatura nu este o instituție în care, după ce un autor a primit suficiente elogii, cititorului îi rămâne doar obligația de a admira.
Poezia trebuie să suporte proba lecturii individuale. Aici apare problema esențială pe care o văd în anumite texte ale lui Ion Mureșan: excesul metaforic. Poetul cultivă o imagistică surprinzătoare, uneori frapantă, însă surpriza nu este întotdeauna echivalentă cu revelația poetică. O metaforă poate fi neobișnuită și, totuși, să nu fie profundă. Poate fi stranie fără să fie memorabilă. Poate produce nedumerire fără să producă sens.
Un exemplu foarte potrivit se găsește în poemul „Poemul care nu poate fi înțeles”, unde poetul construiește o succesiune de asocieri care sfidează logica obișnuită a reprezentării: „El este o piatră neagră şi lucioasă / din care brusc începe să crească părul aspru / a treizeci şi trei de sălbăticiuni”.
Este o imagine puternică prin stranietate, dar întrebarea critică legitimă este: ce anume justifică această asociere? Piatra, părul și cele treizeci și trei de sălbăticiuni sunt reunite într-o imagine suprarealistă, însă legătura semantică dintre ele rămâne foarte greu de identificat. Dacă această ruptură produce pentru un cititor o stare poetică, pentru altul poate produce doar senzația de arbitrar.
În același poem întâlnim imaginea: „mlaştină verde ce se întinde în piaţa oraşului – / din trestiile ei latră moale, linguşitor o vulpe singuratică”. Aici se poate observa mecanismul preferat al poetului: elemente aparținând unor registre diferite sunt puse în contact fără o tranziție logică. Mlaștina ajunge în piața orașului, trestiile devin spațiul din care „latră” vulpea, iar lătratul este calificat paradoxal drept „moale” și „lingușitor”.
Desigur, poezia nu trebuie să respecte logica prozei. Dar libertatea poetică nu înseamnă abolirea oricărei relații dintre imagine și sens. Când fiecare element poate fi legat de orice alt element, există riscul ca metafora să înceteze să mai fie o descoperire și să devină un simplu exercițiu de combinare a cuvintelor.
Un alt exemplu este imaginea „miresei de lemn”, căreia poetul îi atribuie „gura de ierburi”, în timp ce „scâncetul” acoperă fereastra „ca un muşchi alb”.
Pentru un cititor entuziast, această acumulare poate constitui o demonstrație de imaginație suprarealistă. Pentru un cititor sceptic, ea poate părea însă o supralicitare a metaforei. Mireasa este de lemn, gura este de ierburi, scâncetul devine ceva material, iar materialitatea lui este comparată cu mușchiul.
Întrebarea critică nu trebuie să fie „Este imaginea frumoasă?”, ci și „Este necesară?”. Dacă eliminăm una dintre aceste imagini, poemul pierde o semnificație esențială sau pierde doar o doză de insolit?
Aceasta este, în opinia mea, una dintre problemele poeziei lui Ion Mureșan: uneori impresia de originalitate este mai rapidă decât nașterea sensului.
Și mai spectaculoasă este imaginea „văgăunii din cer” și a „norului de sânge” care „mârâie” în ea.
Este imposibil să negăm forța vizuală a acestei imagini. Dar forța vizuală nu este suficientă pentru a demonstra valoarea poetică. O imagine poate fi violentă, stranie, șocantă și totuși să rămână închisă în propriul ei artificiu.
În același poem apare și formularea „El este vinul care nisip se face în gura ta”.
Aici avem o metaforă care poate fi considerată memorabilă tocmai prin imposibilitatea ei fizică. Vinul devine nisip. Gustul lichid devine materie uscată. Dar cititorul este lăsat să decidă singur dacă această transformare produce o revelație sau doar o imagine insolită.
Și în poemul „Sanatoriu în munți” apar imagini care pot susține aceeași discuție. Într-un fragment, poetul vorbește despre „doamna care îmbrățișează un trunchi de alcool”, iar apoi despre „ferestrele galbene ale spaimei”.
„Trunchiul de alcool” este o asociere extrem de neobișnuită. Ea poate fi interpretată simbolic, dar poate fi și percepută ca o metaforă forțată. Alcoolul nu mai este băutură, stare sau substanță, ci devine un „trunchi” susceptibil de a fi îmbrățișat.
La fel, „ferestrele galbene ale spaimei” transferă frica din domeniul psihologic într-unul vizual și material. Procedeul este legitim poetic, însă repetarea unor asemenea transferuri poate crea impresia unei poezii care caută permanent să șocheze.
Un alt vers vorbește despre „firul de piatră gros cât trupul unui cal”, iar într-o altă secvență apare „aburul argintului învăluind cuvântul”.
Avem aici o adevărată avalanșă de metamorfoze: piatra devine fir, cuvântul poate fi învăluit de aburul argintului, iar obiectele își schimbă continuu natura.
Se poate vorbi despre imaginație. Dar se poate vorbi, la fel de legitim, despre hipertrofia imaginii.
Ar fi nedrept să cerem poeziei suprarealiste să respecte logica realității. Nu acesta este argumentul meu. Poezia poate construi lumi imposibile, poate amesteca visul cu realitatea, poate transforma un obiect în altul și poate crea asocieri pe care rațiunea cotidiană nu le-ar accepta.
Problema apare atunci când aceste procedee devin atât de frecvente încât cititorul nu mai găsește un centru de gravitație al poemului.
În receptarea lui Ion Mureșan există, de altfel, și interpretări care văd în aceste succesiuni aparent ilogice o caracteristică esențială a poeticii sale. Un comentariu despre „Poemul care nu poate fi înțeles” vorbește chiar despre „succesiuni aparent ilogice de imagini puternice”. Tocmai aici se află însă punctul de divergență al lecturii mele: ceea ce unii consideră „imagini puternice”, alți cititori pot considera imagini arbitrare.
Nu spun că una dintre lecturi trebuie interzisă. Dimpotrivă, literatura adevărată trebuie să permită existența ambelor.
Termenul „aberant” este sever și trebuie folosit cu precauție. Nu orice metaforă imposibilă este aberantă. Metafora este, prin definiție, o deplasare a sensului.
O metaforă devine discutabilă atunci când distanța dintre cei doi termeni ai ei este atât de mare încât nu mai poate fi susținută de o tensiune semantică recognoscibilă.
În cazul lui Ion Mureșan, putem vorbi despre imagini care riscă să ajungă în această zonă: piatra din care crește părul sălbăticiunilor, mlaștina care invadează piața și din ale cărei trestii latră o vulpe, vinul care se transformă în nisip, trunchiul de alcool sau spaima devenită fereastră galbenă.
Aceste imagini nu sunt „greșite” în sens gramatical. Ele sunt însă discutabile în planul necesității poetice.Iar aici se află adevărata problemă. Dacă orice asociere neașteptată este declarată genială, atunci criteriul valorii poetice dispare. Oricine poate juxtapune două realități incompatibile și poate pretinde că a creat o metaforă profundă.
Poezia adevărată presupune însă mai mult: muzicalitate, tensiune, emoție, memorie, sugestie și, mai ales, o necesitate interioară.
În receptarea lui Ion Mureșan se poate observa, de asemenea, un fenomen specific vieții literare: solidaritatea grupurilor culturale și a generațiilor. Critica literară nu este întotdeauna imună la prietenii, afinități, solidarități de generație sau la prestigiul construit în jurul unui nume.
Aceasta nu înseamnă că toate aprecierile sunt false. Înseamnă doar că ele trebuie supuse periodic probei timpului și lecturii independente.
Un scriitor adevărat nu are nevoie ca toți cititorii să-l iubească. Dimpotrivă, literatura vie presupune și dezacordul.
Cititorul are dreptul să spună: „Nu mă convinge”. Are dreptul să considere o metaforă stranie drept excesivă, o imagine drept gratuită sau un procedeu poetic drept repetitiv.
Această libertate este cu atât mai necesară într-o epocă în care verdictul critic poate deveni, uneori, mai important decât întâlnirea nemijlocită dintre carte și cititor.
Nu susțin, așadar, că Ion Mureșan este un poet lipsit de valoare. Susțin ceva mai simplu și mai important: valoarea sa nu trebuie decretată definitiv prin consensul admiratorilor săi.
Pentru mine, unele dintre imaginile sale nu ating revelația, ci rămân la nivelul surprizei. Unele metafore nu deschid un spațiu de sens, ci produc o ceață de imagini. Iar unele versuri par să se hrănească mai mult din incompatibilitatea cu logica obișnuită decât dintr-o necesitate poetică verificabilă.
A spune acest lucru nu înseamnă a-l desființa pe Ion Mureșan. Înseamnă a-l citi fără prejudecata că un poet consacrat trebuie admirat în întregime.
Critica începe acolo unde încetează reverența.
De ce această metaforă este genială? De ce această imagine trebuie acceptată drept revelație și nu poate fi judecată drept exces? De ce obscuritatea trebuie să fie întotdeauna confundată cu profunzimea? De ce ceea ce este greu de înțeles trebuie considerat automat valoros?
Aceste întrebări nu micșorează literatura. Dimpotrivă, o apără.
Poezia nu este o statuie așezată într-o piață literară, în fața căreia trebuie să ne scoatem pălăria. Poezia este o întâlnire.
Iar la această întâlnire unii cititori pot fi fascinați, alții indiferenți, iar alții profund nemulțumiți.
Eu mă aflu, în această privință, printre cei care nu pot transforma nedumerirea în admirație.
Unele dintre metaforele lui Ion Mureșan mi se par împinse până la limita arbitrarului, iar uneori impresia de spontaneitate poetică este mai puternică decât însăși necesitatea poeziei.
Ceea ce pentru unii reprezintă libertate imaginativă poate apărea, pentru alții, drept exces. Și tocmai aici începe critica adevărată. Nu acolo unde toți laudă, ci acolo unde cineva are curajul să întrebe: de ce?
Dacă poezia lui Ion Mureșan este cu adevărat importantă, ea va trebui să reziste nu numai elogiilor, ci și lecturii reci, independente și necruțătoare a unui cititor care nu se lasă sedus de reputație.
Aceasta este, în fond, proba supremă a literaturii: nu cât de mult este lăudat un poet, ci cât de mult rămâne din poezia lui după ce toate laudele au tăcut.
