La 19 iunie 1941 vedea lumina zilei la Bucureşti Irina Petrescu în familia unei surori medicale şi a unui medic, dar Destinul nu a îndrumat-o pe căile Medicinei, ci spre lumea fascinantă a Teatrului şi a Cinematografiei. Într-un interviu acordat ziarului Cronica Română Irina Petrescu descria astfel întâmplarea care i-a determinat întreaga viaţă dedicată scenei şi ecranului: “Drept consolare că am picat examenul la «Filologie» părinţii m-au dus la Restaurantul «Continental» unde cânta favorita lor, Ioana Radu. Observăm că în jurul mesei noastre se învârteşte un domn cu barbă. Deodată, făcându-şi curaj, acesta se apropie şi îi adresează tatei câteva cuvinte. Tata ni-l prezintă: «Dumnealui este regizorul Savel Stiopul şi ar vrea ca Irina să facă o probă de film.». Eram şi încântată, dar şi mirată. Eram mioapă, aveam o dantură cam pregnantă şi o acnee rebelă. Ce-o fi găsit la mine? Am dat, totuşi, proba. Filmul lui Savel Stiopul nu s-a mai făcut, în schimb probele mele au fost arătate lui Liviu Ciulei care căuta o interpretă pentru filmul său Valurile Dunării. Lui i-au plăcut şi aşa am ajuns să joc în acel film.”.
Irina Petrescu a absolvit în anul 1963 Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică “Ion Luca Caragiale” din Bucureşti, la clasa profesorilor Ion Şahighian şi David Esrig. Din 1964 a fost angajată la Teatrul Naţional “Ion Luca Caragiale”, iar în perioada 1970-1980 la Teatrul “Lucia Sturza Bulandra” din Capitala României.
Când a avut rara şansă de a juca în Studiourile de la Hollywood care îi remarcaseră frumuseţea şi distincţia deosebite, Irina Petrescu nu a onorat oferta. Criticul de film Irina Margareta Nistor evoca astfel acel episod semnificativ cu prilejul unui interviu publicat în martie 2013, la plecarea marii artiste din viaţa pământeană: “Nu este o legendă. Irina Petrescu a fost la Hollywood şi i s-a propus să rămână acolo. Din motive personale a preferat, însă, să se întoarcă în ţară. Era născută să facă film şi a fost modelată de cei mai importanţi regizori români: Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Ion Popescu-Gopo şi Gheorghe Vitanidis.”.
Irina Petrescu a avut parte de câteva iubiri la viaţa sa şi ele nu puteau să rămână necunoscute, cu atât mai mult cu cât ea însăşi le-a mărturisit. Valorificând anumite surse de informare publică, voi prezenta succint două relaţii de dragoste sinceră: i) Ştefan Iordache cu care Irina Petrescu jucase în filmul Străinul făcea următoarea confesiune: “Faptul că cineva se îndrăgostise de mine, o actriţă cunoscută cum devenise Irina Petrescu, m-a copleşit. Am iubit-o şi eu atunci pentru iubirea ei. Dar, ca într-o telenovelă caraghioasă, părinţii săi nu m-au vrut. Cu tatăl ei am avut câteva discuţii. Mi-a spus în faţă: «Cum îţi imaginezi că eu, un doctor, o să-mi las fiica să se mărite cu un copil de croitor?». Încerca să îmi demonstreze că nu am niciun viitor, că sunt un nimeni. Dădusem nişte probe pentru filmul Duminică la ora şase; Lucian Pintilie mă asigurase că am luat rolul; aveam parteneră pe Irina. După câteva zile m-a sunat asistentul lui ca să-mi spună că nu voi mai fi distribuit. Părinţii Irinei nu erau de acord.”; ii) Adrian Pintea a fost un actor mai tânăr cu 13 ani decât dânsa, pe care l-a iubit cu sinceritate. Acesta povestea cândva: “Am cunoscut în tinereţe o femeie absolut superbă, mult mai în vârstă decât mine, care mi-a servit lecţiile exacte de inhibare şi de distrugere a propriului meu egoism.”. La rândul ei, Irina Petrescu mărturisea cu ocazia prezenţei la Festivalul Internaţional de Film “Transilvania” din anul 2007: “Adrian Pintea a fost artistul generos. Nimeni nu îl va putea ajunge şi egala. A plecat, lăsându-ne pe noi toţi care l-am iubit învăluiţi de zâmbetul lui îngăduitor şi tandru.”.
De talentul formidabil al Irinei Petrescu se leagă o strălucită pleiadă de roluri teatrale din care voi cita doar câteva: Beatrice – Mult zgomot pentru nimic de William Shakespeare; Ines – Cu uşile închise de Jean Paul Sartre; Ea – O, ce zile frumoase! de Samuel Beckett; Caesonia – Caligula de Albert Camus; Nell – Sfârşit de partidă de Samuel Beckett; Milordino – Uriaşii munţilor de Luigi Pirandello; Regina mamă – Thomas a Becket de Jean Anouilh; Anna Panteleimonovna – Căsătoria de Nikolai Gogol; Josephine – Nebuna din Chaillot de Jean Giradoux ş.a.
În privinţa filmelor în care a jucat Irina Petrescu voi expune – pe lângă Valurile Dunării, Străinul şi Duminică la ora 6 amintite anterior – o enumerare a acestora, fără a fi una exhaustivă: Dimineţile unui băiat cuminte; Răutăciosul adolescent; Facerea lumii; Şeful sectorului suflete; Dincolo de pod; Prin cenuşa imperiului; Trei zile şi trei nopţi; Stejar – extremă urgenţă; Iancu Jianu zapciul; Singur de cart; Castelul din Carpaţi; Imposibila iubire; O lumină la etajul zece; Cei care plătesc cu viaţa; Momentul adevărului; Hotel de lux; Cu un pas înainte; Aniela; Misiunea directorului de resurse umane. Acestora li s-au adăugat filmele de televiziune Concert din muzică de Bach şi Domnişoara Christina.
Am regăsit câteva dintre declaraţiile patetice ale marii noastre actriţe: *“Nu mă tem de bătrâneţe, nu mă complexează ridurile sau părul cărunt. Experienţa care se dobândeşte nu poate fi contrazisă prin niciun artificiu de visare.”; *“Prefer epoca interbelică. Mi-aş fi dorit să trăiesc atunci. Cred că atunci a existat o deschidere mai mare către o libertate intelectuală şi interioară şi un mare firesc al relaţiilor dintre oameni, netrucate de «comme il faut»-uri de comportament în afara celor de educaţie burgheză. Ca principii, cele din urmă îmi par foarte potrivite. Sufăr că astazi nu mai sunt la modă.”; *“De-a lungul timpului am avut şansa să descopăr teatrul şi îl prefer filmului, deşi notorietatea şi chiar partea materială înclină către film în general. Teatrul te răsplăteşte generos. Eu m-am oprit definitiv la teatru şi nu aş schimba acest lucru, sigur pentru că nu mai pot juca decât bunici ori mătuşi pentru care nu există partituri în film.”; *“Dacă frumuseţea poate servi autorului, o accept şi chiar o salut. Dar a machia adevărul astăzi mi se pare un act retrograd.”.
Personalitatea artistică a Irinei Petrescu a generat o serie de sintagme ce merită a fi enunţate deoarece au, fiecare dintre ele, o semnificaţie întemeiată: “un farmec straniu” al “acestei actriţe de o stirpe rară” (Aurel Bădescu); “privirea sa de o inflexibilă francheţe” (Mihai Măniuţiu); “unica hippie-aristocrată” (Dana Duma); “avea delicateţea firului de păianjen” (Virgil Ogăşanu); “cea mai frumoasă tristeţe”; “chipul Irinei era dincolo de frumuseţe” (Laurenţiu Damian); “doamna gazelă”; “o eleganţă care venea de departe” (Dan Nuţu); “inteligenţa ei avea graţie; gândul – supleţe; misterul – pudoarea melancoliei” (Magda Mihăilescu). Din cartea criticului şi istoricului de teatru Ludmila Patlanjoglu, intitulată Regele Scamator Ştefan Iordache am reţinut acest fragment care, după părerea mea, reflectă cu deplină claritate profilul interpretativ al Irinei Petrescu: “«Frumoasă ca umbra unei idei», întruchiparea complexă a ceea ce înseamnă distincţie, eleganţă şi simplitate, nefiind ostentativă prin nimic, dar cu un anumit fel de a fi, de a privi, de a vorbi, un anume farmec care o deosebea de toţi ceilalţi, pe care nu-l putem strangula într-o definiţie, dar pe care îl putem cu fascinaţie aprecia în aceste vremuri când totul s-a uniformizat de la modă la coafură, machiaje identice, rochii sau pantaloni în serie, Irina Petrescu rămâne un simbol al frumuseţii glaciale şi toride totodată, sub aura unui mister ce încă îi şopteşte numele cu tandreţe în memoria noastră.”.
Irina Petrescu a primit de-a lungul carierei sale prestigioase distincţii printre care: *2000 – Ordinul Naţional “Steaua României” în grad de Ofiţer; *2003 – Premiul “Uniunii Teatrale din România”/UNITER; *2007 – Premiul Festivalului Internaţional de Film “Transilvania”; *2011 – Premiul “Aristizza Romanescu” al Academiei Române ş.a.
Nereuşind să câştige lupta dusă timp de trei decenii împotriva unui Destin nemilos, marea noastră actriţă Irina Petrescu a părăsit pentru totdeauna lumea scenei şi a ecranului la 19 martie 2013, odihnindu-se pentru vecie la Cimitirul “Reînvierea” din Bucureşti.
