Al.Florin Țene
Denumirea unui stat nu este un simplu fapt lingvistic, ci rezultatul unui proces istoric complex, care implică identitate, memorie colectivă și proiect politic. Numele „România” reprezintă sinteza unei evoluții multiseculare, pornind de la conștiința romanității orientale și ajungând la afirmarea modernă a statului național român.
Etnonimul „român” provine din latinescul romanus, termen prin care populațiile romanizate din fostele provincii dunărene ale Imperiului Roman s-au autodenumit după retragerea administrației imperiale (sec. III).
Această continuitate este confirmată: lingvistic (limba română – limbă romanică) ,documentar (izvoare medievale interne), comparativ (situații similare în Occident: romance, romans, romano)
Nicolae Iorga sublinia că „numele de român este cel mai puternic argument al dăinuirii noastre istorice”¹.
Termenul „Valahia” provine din radicalul germanic walh, utilizat de popoarele germanice și slave pentru a desemna populațiile romanizate sau vorbitoare de limbi romanice.
Denumirea apare în: izvoare bizantine, documente ungurești și apusene, cronici slave. Au fostfForme uzuale: Wallachia, Vlahia, Ungrovlahia, Valahia Transalpină
În esențiă: „Valahia” nu a fost niciodată un nume asumat de populația românească, ci un termen administrativ și diplomatic extern².
În documentele interne, statul medieval de la sud de Carpați este numit constant: „Țara Românească”, Terra Romanorum,Țeara Rumânească.
Exemplu emblematic: „Io Mircea mare voievod… domn al Țării Românești”
(hrisoavele lui Mircea cel Bătrân).
Această denumire dovedește conștiința identității românești înainte de epoca modernă, contrar teoriilor minimaliste sau negaționiste³.
În Moldova, cronicarii consacră explicit originea romană: Grigore Ureche „De la Râm ne tragem, și cu ale lor cuvinte ne-am pomenit.”
Miron Costin și Dimitrie Cantemir continuă această linie. În Transilvania, deși lipsiți de drepturi politice, românii își afirmă identitatea prin: tradiție orală, documente bisericești, terminologia constantă: român, limba românească
Iluminismul românesc aduce o mutație decisivă: transformarea conștiinței etnice în argument istoric și juridic.Autori fundamentali: Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior.
Aceștia folosesc termenul „România” pentru a desemna totalitatea teritoriilor locuite de români, într-un sens cultural și istoric, nu încă statal⁴.
Nicolae Bălcescu este primul gânditor român care utilizează sistematic termenul „România” ca nume al unei entități politice moderne.
Lucrarea fundamentală: Românii supt Mihai-Voievod Viteazul.
La Bălcescu descoperim termenii:„România” = națiune, „România” = istorie unitară, „România” = proiect politic revoluționar
În 1859 a avut loc: Unirea Moldovei și Țării Românești: denumire: Principatele Unite Române
În anul 1866 se adoptă Constituția: statul primește oficial numele „România”
Anul oficializării: 1866
în perioada domniei lui Carol I.
„România” exprimă: continuitatea romanității orientale, unitatea etnică și lingvistică, apartenența la Europa latină, legitimitatea istorică a statului.
Este un nume de identitate, nu de cucerire sau geografie impusă.
Evoluția denumirii statului român demonstrează: caracterul autohton al identității românești, falsitatea ideii că „România” ar fi un nume târziu artificial, maturitatea politică a elitei pașoptiste.
„România” este rezultatul firesc al unei istorii de aproape două milenii.
Bibliografie (selectivă, academică)
- Iorga, Nicolae – Istoria românilor, vol. I
- Giurescu, C. C. – Formarea poporului român
- Pop, Ioan-Aurel – Românii și românitatea
- Hitchins, Keith – Românii 1774–1866
- Bălcescu, Nicolae – Românii supt Mihai-Voievod Viteazul
- Cantemir, Dimitrie – Descrierea Moldovei
- Șincai, Gheorghe – Hronica românilor
- Ureche, Grigore – Letopisețul Țării Moldovei
