Realizarea unui film are reguli destul de stricte, mai ales dacă ţinem cont că filmul, pe lângă produs artistic, este şi produs comercial. Trebuie să aibă o intrigă închegată, un scenariu inteligibil şi un final surprinzător (şi, pe cât posibil, agreat de spectatori).
Ce ne facem, însă, când regizorul ”o ia razna” şi se apucă de experimente, intră într-un ”joc de-a camera” care nu mai respectă nicio regulă, asemeni unui motociclist aflat în plină cursă care iese de pistă pentru a improviza noi trasee sau unui aviator care începe să facă looping-uri?
De obicei, ies filme memorabile, aparte, dar plăcute doar de cei care agreează experimentele. În majoritate, spectatorii le dau note mici, le repudiază, îşi manifestă în scris nemulţumirea faţă de aceste producţii pe site-urile de specialitate.
Mie îmi plac încercările de acest gen. Fireşte, nu le pot cere tuturor cinefililor să aibă aceleaşi gusturi, dar le-aş recomanda, înainte de a ”desfiinţa” filmele respective, să înţeleagă că nu oricine le poate face, trebuie să fii cu adevărat regizor pentru a face aşa ceva, pentru a jongla cu cadrele, cu replicile, cu scenariul aşa cum doar un aviator priceput poate face acrobaţii.
Câteva exemple care îmi vin în minte sunt ”Don’t Look Up” (2009), un horror mai puţin cunoscut semnat Fruit Chan, ”I love your Work” (2003), o creaţie la fel de puţin populară a lui Adam Goldberg, ”Inland Empire” (2006) şi ”Lost Highway” (1997) ale lui David Lynch şi chiar un film autohton, ”Femeia visurilor”, de Dan Piţa, toate prost sau extrem de prost primite de spectatori.
Iată cum l-am văzut pe ultimul:
Deşi titlul ar putea sugera altceva, ”Femeia visurilor” nu este o dramă romantică sau un film lacrimogen. Este un film total, dacă-mi pot permite, un film care atinge probleme esenţiale ale existenţei.
Mi-a amintit parţial de ”Orele”, fiindcă este atât de bine jucat şi pus în scenă, încât fascinează, are un efect aproape hipnotic asupra spectatorului. Halucinant şi obsedant, este alcătuit din cadre care îmbină filmul cu realitatea (fiind, pe alocuri, un ”film în film”), dar este chiar mai mult decât atât: vorbeşte despre pasiune şi eros, despre artă şi sentiment al ratării, despre orgoliu şi lecţie morală, despre pasiune şi nebunie aşa cum puţine filme autohtone reuşesc să o facă. Regizorul joacă un rol dublu – al creatorului şi al simplului om, şi acest rol dublu îl împinge aproape către nebunie.
”Filmul vieţii” este doar un pretext – este vorba nu doar despre creaţia artistică perfectă (pe care atâţia au căutat-o şi n-au găsit-o), dar şi despre înţelegerea sensului vieţii, despre depăşirea propriei condiţii pentru a câştiga un loc în galeria posterităţii.
Dan Piţa rulează aproape la limită în acest film care poate fi văzut şi ca film-experiment (puţin în genul lui Lynch), dar mi se pare că extrage un loz câştigător, iar actorii sunt, toţi, la superlativ. Dacă, după cum aminteam, în ”Orele” puteam vedea adevărate recitaluri ale unor actori americani de excepţie, şi în ”Femeia visurilor” arta actoricească este la cote înalte. Dan Condurache, Adrian Pintea, Claudiu Bleonţ, Ilinca Goia, Olga Tudorache, Florin Zamfirescu – nume mari ale cinema-ului autohton, toţi au prestaţii extraordinare.
Artistul poate fi şi înger, şi demon, şi virtuos, şi decadent – este o altă idee care se desprinde din această peliculă originală. Rezultatul final, nota de trecere o vom afla de-abia la sfârşitul (filmului şi al vieţii), eroul aflându-se între viaţă şi moarte, între două lumi antagonice ce-şi dispută întâietatea.
A reuşit să mă surprindă faptul că pe Cinemagia este cotat foarte slab, cu ”pretenţii de film de artă”, dar de fapt ”un mare eşec”.
Nu spun că este un film pentru toată lumea, şi nici că e un film de Oscar, dar, fără supărare, chiar e film de artă. Şi despre filmele lui Lynch s-a scris că sunt nişte porcării, doar pentru că păreau (sau unele chiar erau) de neînţeles. Nu mă raliez trendului potrivit căruia un film este bun doar dacă poate fi înţeles în totalitate. Rolul cinema-ului, mai ales al celui de avangardă, este să ridice întrebări, nu să ofere răspunsuri (după cum afirma, într-un interviu, Alejandro Amenabar despre propriile creaţii).
Dacă ”Hotel de lux” mi s-a părut cam şarjat şi cu un accent uneori deranjant pus pe politic (chiar dacă sub forma parabolei, a mesajului subînţeles), filmul de faţă, mult mai puţin premiat şi încă şi mai puţin înţeles, mi se pare o reuşită mai mare.
Nerecomandat celor care vor certitudini, recomandat însă amatorilor de bizar, o incursiune abisală şi ameţitoare în viaţa actorilor/regizorilor.
