Apa aceasta a Grădiștei este frumoasă, plumburie, și se revarsă vijelios peste pietroaie, bușteni și orice-i stă în cale. Am văzut și cîțiva fluturi roșcați, cu culori țipătoare aruncate pe ei. După ploaie iarba este încă plină de apă, încălțările îmi sunt ude, merg prin ea, și sunt așa de încîntat de natură încît cred că aș merge așa, prin iarba udă, toată viața. În față, drumurile se despart, unul o ia la dreapta, altul la stînga…
– Unde duce drumul din dreapta?
– Ăla din dreapta merge la Gerosu și apoi Barul Mare, spune Adi.
Andrei vede… un vultur care planează pe deasupra noastră liniștit și nepăsător.
– Și casa aia de acolo făcută așa că o şură, a cui este?
– Este un garaj.
Urcăm pe o potecă îngustă și șerpuită, tot mai sus și mai sus.
- Dacă ar fi fost drumul bun, ne urcăm cu Niva noastră pînă aici, liber, fără probleme.
Parcă auzindu-l pe lăudărosul de Andrei, acum drumuleţul face o pantă „ușoară” de 60 la sută. Peticele mici de apă băltocesc peste tot, iar fărîmiţe de pîraie îl taie perpendicular… flori pe… flori pe stîngă, albastre violet, pe dreapta, albe, încărcate de rouă stau sfioase în calea noastră. Să nu uităm că în urmă cu două zile, o apă mică acum, cam de 50 cm lățime și care curge încet, a rupt drumul la 90 grade, și asta în urmă cu numai 2-3 zile. Încă nu știu cum o să-mi intitulez povestea, cînd voi fi înapoi la New York: „Aventură în Țara Soarelui”, „Aventură în munții Grădiștei” ori „Aventură în Țara Zeilor”. Pînă una alta, Andrei, îmi arătă o bucată de ceramică:
– Zgîrie-o!
Am zgîriat-o ușor, cu unghia degetelui arătător.
– Este dacică, spune același Andrei.
– Nu este cam tare?, întreb eu.
– Nu, nuu, nuu… ia uite-o, ține-o în mînă, e perfect dacică, perfect dacică, și îți poate confirma și cel mai mare specialist al acestor locuri… (care este Adi).
Acesta din urmă își clatină capul de sus în jos, fără să adauge nimic. Se pare că, de fapt, cel mai bun arheolog este tot natura, care prin viiturile de apă nu face nimic alceva decît să scoată la iveală bucăți de ceramică, bucăți de istorie…
– Avem în față dealul Gerosu, iar în spatele lui se poate vedea și Porumbeiul.
– Ăla de sus, de acolo?
– Da, cel perfect, așezat drept, ca o linie.
– Ăla este Vîrful Porumbeiului.
– Este așa de drept, de parcă l-a tăiat cineva.
– Cum îi spune vîrfului din stînga?
– Acela este… Labani.
– Asta este locul lui Ciucurescu, familia Ciucurescu, care acum vreo 200 de ani se zice că a găsit patru „vozuri” cu bani.
– Ce este un „voz„?
– Un voz este o cadă mare de vreo 4 metri înălțime.
– Și erau pline cu bani de aramă?
– Nu, de aur.
– Mă, dă-l încolo, atunci ăștia sunt multimilionari!
– Nu avem nici un multimilionar, pentru că totul s-a împărțit între vreo 6 familii…
– Și au împărțit banii…?!
– Da.
– Da, dar acest pămînt a fost proprietatea unuia.
– Pe atunci se arendă pămîntul, aici…
– …ți-arăt locul…
– Cum îl cheamă?
– Nilă.
– Nilă și mai cum?
– Nilă Herban.
– Și a găsit și el o comoară?
– Păi normal, tot de aici… Cu un an în urmă, 700 de monede de aur.
– Și ce aveau pe ele monedele?
– Capete.
– Capetele cui?
– „Cosoni”, reprezentau moneda bătută în Dacia și cu ea se presupune că Traian și următorii împărați ar fi plătit ostașii care au luptat pentru ei pe aici. Dar poate au făcut-o dacii ca să cumpere ce aveau nevoie de la Roma. Nu este o ipoteză clară. Dar „cosonul” este o monedă de aur din timpul lui Traian și Decebal.
– Și ce a făcut Nilă asta cu banii ăștia?
– Păi de, i-o îngropat acolo sus, între doi fagi…
– Și lumea îi caută…
– Nu, i-a găsit altul din Luncani, care i-o știut taina.
– El s-o scăpat cu vorba și-o spus că i-a ascuns între doi fagi. Acela din Luncani o găsit „un specialist” cu un detector, i-a detectat și i-a luat.
– Și au pierdut vreo 30 de monezi pînă jos, or mai găsit și alții…
– Și ce a făcut cu ele?
– Păi… unele le-o predat la stat…
– Dacă i-a predat la stat e bine.
– Uite un alt drum drept, tăiat!
– Cum îi spune ăstuia drept, aici pe stînga?
– Ăsta este Arieșul.
– Și în spatele lui este…
– Este dealul Arieșul și, uite încă unul mai încolo, așezat invers ca o casă mare.
– Și acela, vîrful de sus?
– Sunt Hîrtoapele…este plin cu niște găuri, cu niște funduri imense, mari, mari ca niște ceaune.
– Și acela, acolo în spate…
– Capul Pietrei.
– Aici, unde se văd căsuțele astea foarte elegante, îi zice Sub Cununi. Este o cunună de stînci deasupra lor.
– Unde spui că suntem acum?, îl întreb pe Andrei.
– La Comarnicel.
– Și ce e la Comarnicel?
– Comarnic înseamnă un fel de saivan, loc unde te așezi, te ferești de o ploaie.
– Și acolo spui că sunt trei ouă din piatră?
– Cît de mari?, întreabă Costel.
– Îs munți, îs munți întregi… trei munți…
– Trei munți ca trei ouă, și în mijloc unul central.
– Și spui că astea le-au făcut dacii…
– S-au gândit alții înaintea noastră că-s făcute „de mînă de om”.
– Apoi să vezi vîrful Negru. Acolo există un platou deasupra, cît două case. Acolo trăznește vara de… nici în filme nu poți vedea așa ceva!
– Am găsit două ciupuri farimate, două vase cu morișcă solară pe ele, pe acolo. Unicat total în cercetarea astrologică.
– Ce înțelegi prin morișcă solară?
– Soarele în mișcare, ca o roată în mișcare.
– Și pot să le văd și eu?, îl întreb pe Andrei.
– O da! Poți să le faci și poze! Adi are la el acasă, în șopron, unul sfărîmat, cu „morișcă solară” intactă.
– Și acum unde ne duce acest Adi?
– El spune că ne arată ceva formidabil, dar numai el știe ce.
La cîteva sute de metri zărim niște platouri.
– Asta este așa-zisul chirpici dacic. Îl vezi?, mă întreabă Adi. Ăsta este un fel de lut ars din care ei își făceau podină casei. O făceau din lut, pe urmă o ardeau bine. Peste ea puneau apoi un simplu fundament din piatră de munte, pe care o lipeau cu aceasta pastă, cu acest chirpici. Așa își aranjau întreaga casă. Arată extraordinar pentru vremea aceea și nu numai.
– Deci acest pămînt ars pe care-l avem acum sub picioare, pe această platformă, peste tot, este…?
– Se cheamă chirpici.
– Și concluzia?
– Concluzia este că pe această platformă a fost o localitate dacică, acum mai bine de două mii de ani.
– Iar aceasta?
– Asta este o bucată de ceramică.
– N-o strică, las-o jos, acolo în pămînt, acolo unde-i este locul. Este foarte fină. Ce are ceramică dacică și nu mai găsești la alte ceramici, este finețea.
– Noi am cercetat-o cu microscopul electronic, am făcut o treabă foarte serioasă. Am cercetat-o din punct de vedere al compoziției și i-am descoperit misterele.
– Așa finețe de ceramică nu mai găsești nicăieri, completează cu mîndrie dacică, același Adi.
– Uite, vezi, este de ajuns să ridici acest buchet de iarbă, să o smulgi, și găseșți sub ea din nou ceramică….este peste tot, veche de sute și mii de ani, dar nici un arheolog n-a venit pe aici, măcar să arunce o privire.
– Vezi, aici unde ai găsit lutul asta înseamnă că aici i-a fost casa.
– Și aici, omul asta, urmaș al vechilor daci, și-a pus o grădină de…
– De varză.
– Și aici pe ce culme suntem?
– Suntem pe dealul Muncelului, la Platoul lui… Horica Balint, să-i spunem așa. Casa asta este a lui Stanciu Ion. El trăiește aici, iarnă-vara. Este unul din prietenii noștri de aici… un băiat foarte de treabă, care are grijă să ne înştiinţeze de orice găsește nou prin împrejurimi.
– Vedeți crucile astea de aici? Aici au fost înmormîntaţi moșii noștri.
Citind numele de pe cruci, Adi ne spune și cîteva cuvinte despre cei plecați…aflăm că unii i-au fost rude.
– În față undeva este Rudele, nu?, îl întreb tendențios pe Andrei.
– Te gîndești la Zeul Rudă, aaa.. Zeul Ploii, al vechilor Vedici, îmi răspunde acesta. Încă își păstrează numele prin aceste locuri, pînă s-o găsi careva să îl schimbe, așa cum s-a întîmplat prin toată Dacia noastră. Nume fără înțeles aparent, au fost schimbate, fără ca guvernanților să le pese că distrug adevărate comori istorice. Cum se poate „schimba” altfel originea unui popor, decît dîndu-i o altă istorie, de origine greco-slavo-română, o religie nouă?
Pe aici s-au găsit cîteva sanctuare dacice, cărora arheologii le spun, deși au forma marilor sanctuare rotunde, „stane”. Mai departe urmează Mileea, pe urmă Timpul, Godeanu, Bătrîna, Steaua Mare, Steaua Mică și Nacelu.
– Așa le spun localnicii acestor vîrfuri.
– Bătrîna este cel mai înalt punct magnetic…
– Geomagnetic, așa spune generalul Dragomir. El nu este cel mai înalt vîrf, dar pe el, cîmpurile magnetice formează punctul maxim de înălțime.
– El a văzut astea pe aparate, ne completează, cu respect, la auzul numelui Dragomir, călăuza noastră, Adi.
– Iar Godeanul ce reprezintă?, îl întreb tot pe el.
– Godeanul este muntele sfînt al nostru, al dacilor! Că noi cei de aici știm cine suntem!
– Și cine sunteți?, îl întreb, mai mult din dorința de a vedea cum reacționează un om obișnuit de pe aceste meleaguri.
– Suntem daci! Suntem același neam de oameni care au trăit aici și atunci, demult, și care avem imormintati moșii și strămoșii noștri pe aici, peste tot locul. Domnii de la București ne pot numi…români…și suntem poate și români, dacă românii sunt daci!
Sunt curios cîţi profesori de istorie romina știu acest lucru și îl spun și elevilor, la școală. Unde ne-o fi mîndria de neam, de istorie, de civilizația căreia îi aparținem, și cu care parcă ne este rușine să ne mîndrim. Continuăm să mergem, ziua este frumoasă, iar natură de o bogăție și dărnicie cum rar am mai văzut. Trecem peste ape, peste platforme acoperite cu ruine de temple dacice, ale căror resturi de coloane îi supără pe propietari, pe țărani, care își rup coasele în ele…”de generațîi”, cum ne-a spus unul din ei.
– Unde suntem aici?
– Pe dealul Muncelului, în locul numit „al lui Stanciu Ion”.
– Așa. Și de aici, cînd ne uităm în direcția asta, pe direcția Nord-Sud, se vede o casă.
– Pe acolo vom trece, pe deasupra ei…
– La cîte grade vine?
– La cîte grade, la cîte grade… mă îngînă Andrei, că apoi să-mi răspundă: vine exact la 90 de grade pe Nord de aici.
– Ce vrei de fapt să spui?
– De pe această terasă excepțională, în formă rotundă, pe care stăm noi acum, se vede exact cetatea de la Sarmisegetusa…
– Cum de ai știut?, mă întreabă Andrei.
– Foarte simplu, ți-am citit cartea „Magistralele tehnologice ale civilizației dacice.” Am rîs cu toții, și ne-am continuat drumul.
– Și la aceste vîrfuri din față, cum le mai spune?
– Asta pe care mergem acum este Piciorul… merge așa la 60 grade în pantă.
– Iar acela din față?
– Este dealul Grădiștei. Pe el se spune că a fost drumul antic. Pe acolo o fi coborît drumul dacilor, pe culmea asta, îmi arătă Andrei o culme ca de piramidă, acoperită de un verde strălucitor.
– Și acela din spatele lui, care se duce pînă departe, pînă în spatele dealului Grădiștei?
– În spatele lui este Culmea Timpului.
– Nu, nu, le încurci, nu e bine!, sare Adi.
– Deci, ăsta din mijloc, care începe de aici de jos, asta e dealul Grădiștei.
– Și ăsta din față?
– Fetele Albe.
– Iar ăla în spate de tot, proptit parcă în nori?
– Comarnicelul.
– Și drăcovenia asta aici, în dreapta, care stă așa, într-o rînă?
– Aici sunt Rudele.
– Primul sau al doilea?
– Ăla e valea lui Brad, e Piciorul lui Brad, și vîrful cel mai înalt, Rudele…
– Rudele este vîrful cel mai înalt…
– Și mai departe merge Meleea și pe urmă…o să mai vedem.
– Acum o să fac o poză ca să țin minte asta cu bățul pus pe spate, că altfel o încurc, spun eu. Găsim o platformă ovală cu un diametru de 10 metri, pe care ceramică dacică abundă. Mai inspirați, Adi și Andrei dau și cu piciorul în acest dîmb și spun că parcă ar sună a gol.
– A gol?, îi îngîn cu voce tare, căci sincer nu prea înțeleg ce poate fi așa de formidabil.
– … uite vezi cum… ai dat de o bucățică de ceramică neagră, îmi explică calm Andrei. Este extraordinar de perfectă și se găsește nemaipomenit de rar. Uite-te la ea. Asta vorbește despre bogăția celui ce a locuit, atunci, de mult în aceste locuri.
– Deci spui că aici a locuit cineva foarte bogat…
– Uite și o excepțională ceramică roșie, este lucrată… are o linie…oh! Adi ridică repede un val de pămînt și dintre bulgari mari apar și bucăți mari de ceramică, cioburi de vase.
La zece centimetri adîncime, cînd tragi de pămîntul amestecat cu iarbă, încep să apară vase mari, ceramice, de 10-15 centimetri lungime, o gură de vas, tot ce și-ar dori să aibă că să cerceteze un arheolog. În lumea asta, pentru o bucățică din asta, de ceramică neagră sau roșie, unii scriu o carte de istorie. Aici e plin de astfel de „cărți de istorie”…Și așa, în loc de arheologi dornici să-și folosească cunoștințele, îl avem pe Adi.
– Măi Adi, cum te mai cheamă pe tine, Adi și mai cum?
– Adi Stoicoi.
– Și de unde ești tu de fel?
– Mama e din Luncani, iar tată e din Ocolişul Mic.
– Și tu unde te-ai născut?
– Eu m-am născut aici, la Fetele Albe.
El, Adi, este omul care cutreieră locurile acestea fără busola, este călăuză adevărată, călăuză de bază a prietenului meu, Andrei.
– Ceaușescu, prost, neprost, a vrut să facă zona asta sat istoric, etnografic. A tras și curent electric pînă pe undeva prin vale. A dat ordin să se asfalteze drumurile…nu le-or asfaltat, banii i-or mîncat, or…investit să facă motel sus, la Cetate.
