La Mausoleul lui Rumi

Dr. Dan Mihai Bârliba

În vara anului 1996 am ajuns împreună cu soţia şi cei doi fii în oraşul Konya într-o vizită de două săptămâni prin Turcia. Acolo se află spaţiul veşnicei odihne, în braţele lui Allah, a marelui gânditor şi poet medieval Jalal al Din Muhammad Rumi, cunoscut sub numele de Rumi (1207-1273).

În privinţa locului de naştere, există în rândul istoricilor două versiuni: oraşul Balkh care aparţinea Imperiului Khwarezmian (actualul Afganistan); satul Wakhsh din Tajikistanul de astăzi. Părinţii săi erau de origine persană, tatăl fiind un cunoscut jurist şi teolog, supranumit “Sultanul savanţilor”. Atunci când Asia Centrală a fost invadată de trupele mongole (1215-1220), familia lui împreună cu mai mulţi discipoli s-au retras către Vest. În drumul lor spre Anatolia, s-au întâlnit cu celebrul poet persan Attar care avea să exercite o mare influenţă asupra activităţii literare a lui Rumi, autor al multor poeme în limbile persană, turcă, arabă şi greacă.

Poemul “Mathanawi” (cuvânt care înseamnă vers dublu) a fost compus la Konya, fiind considerat una dintre capodoperele literaturii şi limbii persane. În cele peste 25 de mii de distihuri sunt cuprinse numeroase parabole şi învăţături din “Coran”, “Evanghelii” şi “Torah”; fabule; precepte din filosofia greacă şi indiană.

Gândirea lui Rumi era “Sufismul”, o doctrină apărută în veacul al VIII-lea şi răspândită mai ales în Persia, care se baza pe dragostea reciprocă dintre Divinitate şi oameni prin intermediul cunoaşterii mistice şi al ascezei. Rumi însuşi era considerat “prinţul poeţilor sufi”, care îl căuta pe Dumnezeu nu în afara sa, ci chiar în propria persoană.

Turcii l-au numit Mevlana (Stăpânul nostru). Se povesteşte că Emirul Seljukului, Kayqubad l-a invitat în anul 1231 pe Rumi/Mevlana în oraşul Konya, dăruindu-i un loc foarte frumos în mijlocul unui grădini de trandafiri unde l-a înmormântat pe tatăl lui într-un sarcofag.

Rumi a murit la Konya când avea 66 de ani, la 17 decembrie 1273, fiind înmormântat într-un alt sarcofag. Pe mormânt este gravat următorul epitaf: “Când suntem morţi, nu căutaţi mormintele noastre în pământ, deoarece le veţi găsi în inimile oamenilor.”. În anul următor a fost construit un Mausoleu impunător peste mormântul lui Rumi, finanţat de către Sultanul Anatoliei, Suleyman Pervane şi soţia acestuia Gürcü Hatun, o prinţesă georgiană din Dinastia Bagrationi (numele ei însemna în limba turcă “Doamna Georgiană”).

De la Muzeul Mevlana am cumpărat o carte în limba engleză care cuprinde numeroase cugetări ale lui Rumi, începând citirea lor chiar în acea seară.

Ofer acum cititorilor mei câteva “cristale de spirit” în traducere românească: “Deschide-ţi mâinile, dacă vrei ca cineva să te ţină.”; “Lumina Lunii inundă întregul Cer de la orizont la orizont. Cât de mult îţi poate umple camera, depinde de ferestre.”; “De ce nu vrei ca partea să regăsească întregul, ca raza să regăsească lumina? În inima mea, eu conţin Universul, în jurul meu lumea mă conţine.”; “Eşti atât de slab! Abandonează-te graţiei divine! Oceanul are grijă de fiecare val până când acesta ajunge la mal.”; “Fii zăpada care se topeşte. Spală-te pe tine de tine însuţi.”; “Ridică-ţi cuvintele, nu vocea. Ploaia este cea care face florile să crească, nu tunetul.”; “Fii asemenea unui copac şi lasă frunzele moarte să cadă.”; “Acolo unde este o ruină, există şi speranţa unei comori.”; “În fiecare moment, dau formă nouă destinului meu cu dalta. Sunt tâmplarul sufletului meu.”; “Nu te feri de greu, pentru că el este un profesor mai bun decât binele.”; “Rana este locul prin care lumina intră în tine.”; “Ieri am fost isteţ şi am vrut să schimb lumea. Astăzi sunt înţelept, aşa că mă schimb pe mine însumi.”; “Toţi trandafirii vor cădea pradă iernii.”; “Cel ce vede fără a gândi, este orb.”; “Prindeţi şi legaţi împreună două păsări: ele vor avea patru aripi, dar nu vor mai putea zbura.”; “Doamne, nu ştii cât de mult m-am zbătut ca să îţi aduc o ofrandă, dar oricât am căutat, nimic nu mi s-a părut a fi potrivit. Ce rost are să îi duc aur – unei mine de aur, Oceanului – apă sau Orientului – mirodenii? Nu are niciun rost să îţi ofer inima şi sufletul, pentru că le ai deja. Aşa că ţi-am adus o oglindă în care să te priveşti şi să îţi aduci aminte de mine!”.

Recent am recitit poemul lui Rumi, “Numai respiraţie” (tradus de Petru Dimofte). În lucrarea caracterizată prin sentimentul profund al toleranţei spirituale se află aceste versuri pe care le redau în forma ortografică originală: “Nici Creştin şi nici Mozaic, nici Musulman şi nici Hindus,/Budhist, Sufist sau Zen./Nu – oricărei religii/sau sistem cultural./Eu nu sunt din Est/sau din Vest, nici din ocean şi nici din pământ,/nici din eter şi nici dintr-o oarecare formă naturală,/nici nu sunt compus din elemente întâmplătoare. Eu nu exist/ca entitate a acestei lumi sau a celei care va urma,/nu descind din Adam şi Eva sau din oricare alt mit fondator./Locul meu este nelocul, urma/fără urme. Nici trup şi nici suflet.”.

Mărturisesc starea de intensă trăire spirituală care m-a dominat ca filosof prin formaţie şi prin vocaţie: citind versurile lui Rumi, îmi veneau în minte ideile filosofului german Hegel (1770-1831) din “Fenomenologia Spiritului”, publicată în anul 1807, chiar dacă între cele două orizonturi culturale s-a scurs peste o jumătate de Mileniu.

Adepţii lui Rumi au înfiinţat “Ordinul dervişilor rotitori”. După ce am vizionat o prezentare coregrafică a acestora, directorul Muzeului Mevlana ne-a dat următoarele explicaţii: mişcarea de rotaţie a dervişilor sugerează ascensiunea spirituală prin intermediul iubirii şi aflarea în acest fel a înţelepciunii şi adevărurilor Divinităţii. Ce miraculoasă legătură între arta mişcării şi arta gândirii!

În lecturile din ultimii ani, am întâlnit o poezie a lui George Coşbuc, intitulată “Puntea lui Rumi” din care citez prima parte: “Rumi adunase-n creier/Toată cuminţenia lumii/Şi-ntr-o zi Regele Gupta/Cheamă la palat pe Rumi./<Mâine-i Anul Nou, ştii bine/Şi-obicei din vremuri este/Ca-ntr-această zi să fie/Sărbătoare de neveste/Şi-aş dori vrun lucru mare!/Tu eşti sfânt, aşa se spune,/Faci minuni şi mâine tocmai ce n-aş da pentr-o minune!/Înmulţim splendoarea zilei./Vrei? Găseşti tu una-n pripă.>./Rumi a rămas pe gânduri,/Negăsind răspuns o clipă/Şi-a plecat. Făcuse dânsul/Mari minuni de altădată,/Dar acum avea prilejul/Pentru cea mai minunată…”. Care a fost acţiunea marelui înţelept la solicitarea Regelui? Îi las pe cititorii mei să afle dacă vor citi poezia, sperând că tâlcurile ei vor constitui o invitaţie la reflecţie.

Suntem – nu de puţine ori – înclinaţi să interpretăm lumea Culturii în termenii unui europenism excesiv (europocentrism) şi supraevaluat – ceea ce ar avea, poate, o anumită justificare generată atât de educaţia primită de-a lungul secolelor, cât şi de particularităţile de natură geografică.

Totuşi, nu trebuie să uităm că pretutindeni, nu doar în spaţiul dintre Oceanul Atlantic şi Munţii Urali, există Spiritualitate şi Creaţie la cele mai înalte standarde ale valorii. Rumi/Mevlana constituie un exemplu elocvent în această privinţă, la fel ca ilustrul gânditor Confucius la care mă voi referi în articolul viitor, bazându-mă pe impresiile generate de vizitele în îndepărtata şi, totodată, apropiata Chină.

Se cuvine, în consecinţă, să fim recunoscători trudei intelectuale a traducătorilor, inclusiv a celor români, care reuşesc să creeze punţi între culturile apărute şi mereu îmbogăţite pe diferite meridiane ale Terrei.

Sintagma filosofului german Martin Heidegger (1889-1976): “In-der-Welt-sein” (A fi în Lume) are, după părerea mea, o semnificaţie perenă ce trebuie onorată prin cât mai multe opţiuni, aspiraţii şi proiecte realizabile în domeniile artei şi culturii.