Uneori, premiul juriului merge acolo unde trebuie, către acel film care întruneşte atributele necesare pentru a avea şi valoare artistică şi a cuceri şi publicul. Este cazul surprinzătoarei pelicule ”Les misérables”, distinsă cu premiul juriului la Cannes, anul trecut.
Regizorul Ladj Ly, aflat la filmul său de debut, alege două simboluri extrem de reprezentative ale Franţei pentru primele cadre: mai întâi un puştan pleacă la o întâlnire cu camarazii înfăşurat în steagul Franţei, apoi, după ce aceştia se reunesc, într-una dintre scenele următoare apare pe fundal Turnul Eiffel.
Atmosfera de entuziasm şi manifestările suporterilor sunt foarte realist redate.
Din păcate, orice loc îşi are şi părţile sale rău famate: putem vedea istoria oficială, cea vizibilă, a unor împrejurimi, dar şi pe cea ascunsă: acolo unde activează traficanţii de droguri, proxeneţii, bandele de cartier. Acolo unde viaţa de noapte este dominată de lumea interlopă.
O incursiune într-o astfel de lume subterană ne propune şi regizorul francez, pornind de la pretextul prezentării întâmplărilor prin care trece un nou-venit în poliţie. De altfel, nici lumea celor care, în argoul franţuzesc, se numesc ”Les flics” nu e prezentată cu menajamente: colegii lui Stéphane fac glume de cartier, îl ironizează pe noul venit, vorbesc fără perdea.
Aceasta este viaţa – şi am fi ipocriţi dacă nu am recunoaşte că multe dintre personaje, aflate de o parte sau de alta a legii, seamănă mult cu cele din realitate.
De altfel, realismul, bine pigmentat pe alocuri cu doze adecvate de umor (în special în prima parte), e principalul merit al filmului. În mod obişnuit, nu agreez genul acesta de realizări, dar, absolut obiectiv, Ladj Ly şi echipa sa ştiu cum să facă pentru a te introduce într-o atmosferă de cinema, fie ea şi una extrem de realistă.
Referirile la romanul omonim al lui Victor Hugo, din debutul filmului, justifică oarecum denumirea, totuşi cred că ar fi putut fi evitată folosirea aceluiaşi titlu, având în vedere că nu este o ecranizare. (Poate ”Les misérables contemporains”?).
Mă gândeam, în timp ce urmăream filmul, că e ca şi cum ai face un film despre un mare club de fotbal, dar fără să prezinţi trofeele, ci suburbiile oraşului, viaţa de noapte, dedesubturile.
Lui Ladj Ly chiar îi iese bine asta.
Apoi, este absolut amuzant modul în care Stéphane Ruiz (interpretat de Damien Bonnard), poliţist care mai avusese misiuni, dar nu acolo, încearcă să se adapteze locurilor şi situaţiilor cu un bun-simţ şi o politeţe care nu par să-i caracterizeze nici pe colegii săi, nici pe delincvenţi.
Furtul unui pui de leu este, desigur, doar un pretext pentru a anima acţiunea unei drame privite însă şi cu umor de realizatori.
Un eveniment neaşteptat (împuşcarea, de către poliţişti, din imprudenţă a puştiului care furase leul) sporeşte dramatismul peliculei şi o aruncă într-un veritabil thriller.
Puştiul scapă, dar tensiunea rămâne, iar problemele de conştiinţă încep să capete prim-planul.
Adevărata ”misiune” a celui poreclit ”Pento” (poliţistul nou) începe atunci când porneşte negocierile cu un ”cap” local. Scena dinainte fusese filmată cu o dronă, care lesne de înţeles, devine o monedă de schimb cu valoare foarte mare.
Felul în care conduc acţiunea regizorul şi scenaristul mi se pare, repet, unul reuşit, chiar dacă nu e obligatoriu ca totul să fie 100% veridic. Principiul şi realizarea contează.
Către final, are loc o întorsătură de situaţie la care probabil spectatorul nu se aşteaptă. Nu o dezvălui, pentru a nu strica surpriza, dar aş menţiona că pentru sfârşit, voit ambiguu, citatul original din Victor Hugo ”Il n’y a ni mauvaises herbes, ni mauvais hommes. Il n’y a que de mauvais cultivateurs” (”Nu există nici ierburi rele, nici oameni răi, ci doar cultivatori răi”) are deplină acoperire şi deplin sens.
Realist, dur, dar fără a depăşi o anumită limită, amuzant la început, dar fără să alunece în comedie, ridicând probleme de conştiinţă, însă fără să fie moralizator în exces, ”Les misérables” este unul dintre filmele de văzut ale ultimilor ani.
O notă bună pentru interpretarea actorilor, la înălţime, dar îl remarc în mod special pe Alexis Manenti, în rolul Chris, care intră extrem de veridic în rolul poliţistului corupt şi arogant.
