Ionuț Țene
Studiul „Paralelisme helveto-române” scris de Nicolae Iorga a apărut în anul 1938. Lucrarea a fost publicată sub egida Academiei Române. Iorga a dezvoltat aceste idei în urma participării sale la ”Congresul internațional de istorie din Zürich”, prilej cu care a aprofundat legăturile culturale și istorice dintre Elveția și România. Nicolae Iorga descria cu multă emoție întâlnirea sa directă cu populația romanșă din Alpi: „[Sunt] cel dintâi care s-a dus să-i vadă acasă la dânșii, să le vorbească limba așa de asemănătoare cu a noastră și să se uite în ochii aceia negri, deștepți, care luminează fața rotundă sub părul des și dârz…” Totodată, istoricul își exprima regretul că nu le poate înfățișa direct românilor imagini cu acești oameni: „…nu le pot înfățișa românilor și vederi din satele lor și nu le pot aduce înainte figurile așa de asemănătoare cu ale oamenilor noștri.” În conferința sa intitulată sugestiv „Cei mai mici frați ai noștri: Românii Ladini”, Iorga îi descria pe acești locuitori din Alpii elvețieni și italieni ca fiind un grup izolat, dar profund înrudit cu noi: „…grupul de oameni, părăsit de toată lumea și lăsat în sama lui proprie, care se chiamă de unii Rumunci, de alții Ladini, de învățații din materie de etnografie și de istorie: Reto-Romani și cari ei înșii, după ce au ajuns la însemnata lor conștiință națională de astăzi, preferă să fie numiți simplu Romani…” (https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/d/d1/Nicolae_Iorga_-_Paralelisme_helveto-rom%C3%A2ne.pdf). Coincidență ambele populații se auto-numeau romani/români, nu cu exonimul dat de alte popoare retoromani/valahi.
În perioada de deschidere a comunismului ceaușist scriitori români au fost trimiși în Elveția să studieze legăturile culturale dintre români și romanși. Legătura indirectă dintre criticul literar clujean Adrian Marino și poetul elvețian Peider Lansel se bazează pe promovarea și recunoașterea culturii retoromane. Lansel este considerat și azi un adevărat „Mihai Eminescu” al romanșilor din Elveția. Adrian Marino a avut o legătură strânsă cu spațiul elvețian, obținând în tinerețe o bursă la Universitatea din Geneva și efectuând ulterior stagii de specializare în Elveția. Acest context i-a permis să studieze îndeaproape modelul elvețian de multiculturalitate și multilingvism, în care comunitatea romanșă a lui Lansel ocupă un loc aparte. Adrian Marino s-a întâlnit cu Andri Peer, editorul lui Lansel, la începutul anilor ’70 în Elveția, devenind prieteni și colaboratori. Au avut o afinitate comună legată de limba romanșă și de poezia acestui poet latin. Marino a intuit conexiunea lingvistică — și chiar etnică — dintre români și retoromani. Specialist în „bătrâna Europă”, Marino a fost fascinat de asemănarea dintre cele două limbi neo-latine și de similitudinile tradițiilor pastorale ale celor două popoare. La BCU Lucian Blaga, în colecția Adrian Marino, am descoperit o culegere de poezii a poetului Lansel redactată de poetul Peer, oferită cu un autograf prietenos lui Adrian Marino.
În această lume a romanșilor există o localitate la granița cu Italia și puțin mai îndepărtat cu Austria o localitate Valchava, total diferită de celelalte comune ale civilizației retoromane. Numele Valchava (istoric Valcava) derivă din rădăcina germanică Walha, folosită de triburile germanice pentru a desemna vorbitorii de limbă latină. Aceeași rădăcină stă la baza unor toponime precum Valais sau Wales și a exonimului „vlahi” din estul Europei. În cazul Elveției, termenul a marcat identitatea romanică a locuitorilor văii — nu o migrație din est, ci permanența populațiilor romanizate local (reții și alte grupuri alpine romanizate de Imperiul Roman). De fapt acesta este denumirea unui exonim a localității, în schimb romanșii, adică localnicii, consideră denumirea autohtonă. În romanșă, Valchava înseamnă „valea adâncă”. Denumirea se structurează din două elemente de origine latină: val (< lat. vallis) — „vale” și chava, derivat din cavus — „adânc”, „scobitură”, reflectând forma topografică a așezării în regiunile alpine. Atestări istorice confirmă vechimea numelui: prima mențiune documentară apare în 1331 sub forma Valchava, iar în 1394 figura ca Valcaff. Până în 1943, forma germană Valcava era folosită oficial; în acel an s-a adoptat grafia romanșă Valchava, consolidând legătura toponimică cu limba și identitatea locală. (https://www.cdvm.ch/fileadmin/user_upload/2_dokumente/geschichte/Geschichte_Val_Muestair.pdf).
Localitatea și localnicii au ceva specific ce îi apropie de păstorii valahi medievali. Valchava este un sat pitoresc din Valea Müstair, în cantonul Graubünden (Elveția de sud-est). Aflate într-un peisaj alpin spectaculos, aceste comunități pastroale au păstrat timp de secole o limbă și o cultură romanică — limba romanșă (dialectul Jauer/Vallader) — care le conferă statutul unor adevărate „insule latine” în mijlocul lumii germanice. Deși numele și anumite similarități culturale amintesc de etnonimul „vlahi”, locuitorii sunt romanși locali, nu par migranți din Carpați sau Balcani. Legătura cu termenul istoric „valah” este, în primul rând, lingvistică și etimologică. Deși din Carpații Păduroși, Moravia și apoi prin Api nu ar fi fost imposibil să fi fost un fenomen de transhumanță undeva prin secolele XIII/XIV când este amintită documentar localitatea. Posibli să asistăm la un mixt între romanșii locali și ”verii” lor valahi din Tatra, tocmai această congruență etnico-lingvistică și pastorală oferă localității Valchava o originalitate aparte în lumea retoromană din Elveția. Retoromanii (cunoscuți în Elveția și sub numele de romanși), un grup etnolingvistic de origine romanică, descind din populațiile celto-rețiene romanizate în Antichitate. Ei s-ar fi întâlnit pe crestele Alpilor estici cu „verii” lor latini, valahii, tocmai la Valchava — posibil ultima frontieră vestică a transhumanței române provenite din Carpații Păduroși. Desigur este încă o ipoteză de cercetat. Ca și basmele din Valchava care au elemente etnofolclorice similare cu miturile basmelor montane din Carpați.
Deși etimonul este strict geografic, numele a dobândit și rezonanțe culturale. Asemănarea fonetică cu exonimul „valah/vlah” a generat interpretări și conexiuni simbolice, însă acestea nu schimbă sensul etimologic: Valchava rămâne o denumire descriptivă a reliefului, martor al unei toponimii care îmbină substratul latin cu evoluțiile lingvistice locale. Populațiile montane din Valchava și cele din Carpați au dezvoltat, independent, moduri de viață foarte asemănătoare din pricina mediului montan. Păstoritul transhumant, creșterea oilor și producția tradițională de brânzeturi sunt elemente centrale ale economiei și identității locale. Festivaluri și obiceiuri legate de coborârea turmelor toamna (alpmessen/”Descent” cu animale decorate) amintesc de tradiții pastorale similare din zonele carpato-balcanice, dar ele s-au format poate doar local, ca răspuns la aceeași provocare geografică. Deși Valchava prin originaritatea sa etno-geografică ne duce cu gândul la întâlnirea dintre romanși și valahi.
Limba romanșă, în special dialectele din Engadin și Val Müstair (Jauer), păstrează moștenirea directă a latinei vulgare. Din punct de vedere lexical și structural există numeroase paralele cu limba română — vocabular de bază, termeni pastorali și multe forme gramaticale provin din aceeași sursă latină. Exemple: „muma” (mamă), „frar” (frate), „ova” (oaie), „latg” (lapte), „chaschiel” (caș/brânză). Similaritatea lexicală este semnificativă, dar conversația curentă rămâne dificilă între un vorbitor de română și unul de romanșă din cauza influențelor istorice diferite (germană pentru romanșă, slavă pentru română), a variațiilor fonetice și a schimbărilor gramaticale (romanșa a simplificat mai mult sistemul cazual). Totuși rădăcina lingvistică e comună, iar la Valchava chiar retrăiești arhetipul valah. Unele elemente toponimice și lexicale alpine (ex. carp / carppa pentru stâncă) indică substraturi pre-latine comune ale populațiilor montane din Europa centrală și sud-esticăn (triburile de carpi?). Aceste suprapuneri susțin ideea că comunitățile muntoase au păstrat elemente foarte vechi, integrate apoi în vocabularul latinizat. De subliniat este stema localităților romanșe din regiune reflectă adesea această identitate romană tradițională. În cazul Valchava, litera „V” apare pe scuturi și simboluri heraldice, amintind de etnonimul istoric folosit de vecinii germanici. Aceasta este o dovadă simbolică a recunoașterii identității romanice locale mai degrabă decât a unor legături etnice directe cu românii din Carpați. ”V” să vină și de la valah?
Trebuie subliniat că Valchava este o comunitate autohtonă a Alpilor, dar sublinat că este o „insulă latină” cu tradiții pastorale și o limbă romanică care păstrează multe trăsături comune cu limba română. Legătura cu „vlahii” este în principal etimologică și simbolică, nu neapărat rezultatul unei migrații istorice din Carpați, deși nu este exclusă ipoteza de cercetare privind păstorii valahi din Moravia, care, pe coamele Alpilor, ar fi putut ajunge la granița de est a cantoanelor elvețiene în secolele XIIII/XIV, când localitatea Valchava este menționată documentar. Asemănările culturale și lexicale provin din aceeași rădăcină latină și din condițiile de viață montane, dar nu neapărat din origini comune recente. Istoria romanșilor din Valchava s-a intersectat, cândva, cu cea a ”verilor” lor valahi care au coborât spre Alpi din Carpații Păduroși. Interesant că Valchava apare pomenită în documentele medievale în secolul XIV, când asistăm cu o transhumanță activă în Moravia. Să fi coborât valahi din Moravia pe coamele Alpilor spre estul cantoanelor helvetice și s-a întâlnit aici pe Valea Müstair cu localnicii romanși, oferind o localitate cu tradiții specifice. Este o temă de cercetare viitoare care poate aduce surprize etnografice și etnogenetice.
