Scriitorul italian Carlo Collodi (1826-1890) a lăsat copiilor lumii cartea “Le avventure di Pinocchio. Storia di un burattino”/Aventurile lui Pinocchio. Povestea unui buratino”. Un tâmplar pe nume Geppetto găseşte într-o zi o buturugă din care ciopleşte o păpuşă de lemn, botezând-o Pinocchio; după multe peripeţii năstruşnice, păpuşa înţelege că trebuie să aibă un comportament corect şi să ţină seama de sfaturile înţelepte ale celor mari, determinând-o pe Zâna cea Bună să o transforme într-un băieţel adevărat. Creat de condeiul italianului Collodi, meşterul Geppetto mărturisea: “Mi-am pus în gând să-mi fac o păpuşă din lemn, dar o păpuşă cum nu este alta, o păpuşă care să ştie să joace, să mânuiască sabia şi să se dea tumba. Cu păpuşa asta vreau să colind lumea ca să-mi câştig pâinea şi oleacă de vin.”.
Despre Pinocchio am scris mai multe aforisme publicate în volumul “Gânduri printre cuvinte” printre care: “Pinocchio – simpaticul personaj care îşi putea vedea «lungul nasului».”; “După ce «s-a făcut de poveste», Pinocchio s-a convins că nu poate rămâne la nesfârşit un avocat al minciunii.”; “Şi lemnul poate minţi – ne învaţă calul lui Ulisses şi nasul lui Pinocchio.”; “Nimeni nu are curajul să critice «limbajul de lemn» al lui Pinocchio.”.
Acestora le-am adăugat două cugetări întâlnite în diverse enciclopedii: “Pinocchio trăieşte; altfel, toţi copiii ar plânge.” (Ettore Allodoli); “Când Pinocchio – păpuşa lui Geppetto prins-a viaţă, înlemnit-au criticii.” (Nicolae Petrescu-Redi).
Scriitorul rus Alexei Tolstoi (1882-1945) publica în anul 1936 o adaptare a poveştii italiene, intitulând-o “Cheiţa de aur sau minunatele păţanii ale luiBuratino”. Scrierea lui Tolstoi, în care autorul transformase un substantiv comun din limba italiană însemnând păpuşă de lemn/marionetă într-un sonor nume propriu, se încheie cu un episod semnificativ. Păpuşile (arlechini; fetiţe cu măşti negre; vrăjitori cu tichii înstelate în colţuri; cocoşaţi cu nasurile mari cât castraveţii; arapi; căţeluşi) îşi făcuseră teatrul lor numit Fulgerul. La inaugurarea acestuia, un băieţel cu nas lung şi cu tichie pe cap, Buratino, suflând într-o trompetă, striga din răsputeri: “Prima reprezentaţie a minunatei şi atrăgătoarei comedii din viaţa omuleţilor de lemn!”.
Cei doi mici şi, totodată, mari eroi – Pinocchio şi Buratino au reuşit să cucerească lumea copiilor. Mai mult decât atât, ca expresii ale amintirii lor, s-au dezvoltat de-a lungul anilor ce au urmat publicării celor două poveşti nemuritoare, iniţiative precum: înfiinţarea unor teatre de păpuşi şi de marionete în multe ţări; crearea multor păpuşi din lemn, porţelan, ipsos, ceramică sau hârtie care au intrat în vieţile milioanelor de copii ai Terrei, ca şi în vitrinele părinţilor acestora.
Voi scrie în continuare despre asemenea aspecte într-o manieră originală, prin prisma biografiei mele. Când eram copii la grădiniţă şi apoi la şcoala primară, pe mine şi pe fratele meu mai mic cu trei ani ne fascinau Mărioara şi Vasilache, veniţi în fiecare vară la bâlciul de la Roman cu spectacole şi cântecele spumoase. În aceeaşi perioadă, ajungea la noi în cadrul unor turnee prin Moldova trupa Teatrului de Păpuşi din Botoşani unde unul dintre actorii principali era fratele tatălui nostru, Alexandru Bârliba (Moş Sandu cum îi spuneam). A trecut vremea, s-au scuturat de multe ori castanii provinciali, au apărut televizoarele şi în oraşul de pe malurile râurilor Moldova şi Siret – aşa că ne intrau deseori în casă Aşchiuţă, păpuşa năzdrăvană împreună cu tânăra şi talentata actriţă Daniela Anencov.
La scurtă vreme după absolvirea studiilor la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti, Destinul mi-a oferit o carieră interesantă în domeniul relaţiilor internaţionale, care avea să dureze patru decenii neîntrerupte. Trebuie să recunosc retroactiv că, în toată acea frumoasă perioadă, păpuşile au fost prezente şi m-au însoţit în diferite împrejurări.
Astfel, în deplasările oficiale în fosta URSS, am cumpărat tradiţionalele Matrioşka, dăruindu-le ca suveniruri – unor rude apropiate ori unor prieteni de acasă. Aceste păpuşi din lemn/tei sau mesteacăn, viu colorate şi goale în interior, în care se introduc alte păpuşi mai mici au o istorie îndelungată începând cu finele secolului al XIX-lea. De regulă, ele sunt îmbrăcate în sarafan roşu, şorţ galben, cu o băsmăluţă pe cap, au obraji îmbujoraţi şi ţin în mâini buchete de flori multicolore. În anii ’80 păpuşile comerciale luaseră chipurile stilizate ale unor lideri comunişti: Lenin; Stalin; Hruşciov; Brejnev; Andropov; Cernenko; Elţân; Gorbaciov. Probabil, astăzi şi Putin este reprezentat în diverse jucării de acest gen.
Dintr-o vizită diplomatică în Japonia m-am întors cu câteva păpuşi tradiţionale din lemn, numite Kokeshi, apărute pentru prima dată în nordul acelei ţări asiatice în secolul al XVIII-lea. Păpuşile cioplite şi pictate manual se caracterizează prin simplitate, lipsindu-le braţele şi picioarele, dar sunt foarte atractive prin expresivitatea feţei şi culorile vii ale veşmintelor. Avem, de asemenea, în vitrinele bibliotecii personale câteva păpuşi japoneze confecţionate din hârtie/origamide o frumuseţe şi o delicateţe inimaginabile, unele dintre ele putând fi folosite ca felicitări ocazionale. În perioada când eram ambasador al României în Georgia, soţia mea venită în concediu reuşise să înveţe – de la simpatica soţie a omologului nipon – tehnica realizării acestor splendide păpuşele de hârtie care, odată terminate, par a fi însufleţite în mod miraculos. Păstrez până astăzi câteva asemenea exemplare, amintindu-mi de excelentele legături de amiciţie cu colegul meu de breaslă Masayoshi Kamohara.
De câte ori mă aflam în ţară în perioada anilor ’70, procuram încântătoarele păpuşi fabricate la renumita întreprindere de jucării Arădeanca din Arad, înfiinţată încă în 1949 spre a le oferi pentru copiii lor, unor membri străini (europeni; africani; asiatici; latino-americani) ai Secretariatului Uniunii Internaţionale a Studenţilor/UIS de la Praga. Îmi amintesc, de pildă, că imediat după Olimpiada de la Montreal din 1976 – unde Nadia Comăneci obţinuse prima notă maximă din istoria Olimpismului – se bucurau de mare căutare păpuşile numite Nadia, îmbrăcate în mici treninguri albe pe care era scris cu majuscule cuvântul România.
Neavând decât doi feciori şi nicio fiică, nu ne-au pasionat niciodată păpuşile Barbie cu care vitrinele lumii erau arhipline. De aceea, le admiram doar cu o anumită indiferenţă. Ştiam că era o creaţie foarte bine comercializată, lansată în martie 1959 de către americanca Ruth Handler, dar ne limitam la acest nivel pur informaţional, fără a avea un interes concret pentru achiziţionarea lor.
Fiilor noştri le-am oferit, însă, numeroase prilejuri de a viziona spectacole ale unor teatre de păpuşi. Băiatul cel mare, Vlad Mihai – născut la Praga în septembrie 1974 şi devenit un praghez sui-generis până la vârsta de şase ani – era un spectator permanent al Teatrului Naţional de Păpuşi şi Marionete din Capitala cehoslovacă (ştiind destul de bine limba cehă, învăţată la creşă şi la grădiniţă). Fiul cel mic – născut tot acolo, dar venit în România când avea mai puţin de un an, la încheierea misiunii mele de Secretar al UIS – s-a bucurat, împreună cu fratele lui mai mare, de spectacolele Teatrului de Păpuşi din Bucureşti purtând numele simpatic Ţăndărică.
În excursiile efectuate împreună cu soţia mea în diferite ţări, am admirat cu plăcere păpuşile de porţelan din anumite muzee celebre printre care: Grünes Gewölbe din Dresda/R.D. Germană; Muzeul Castelului Wawel din Cracovia/Polonia; Le Musée de la Poupée din Paris/Franţa; Puppen und Spielzeug Museum din Viena/Austria. La Biserica numită Doamna Maria Victorioasă din Praga, am avut ocazia de a vedea o minunată Statuetă a Copilului Iisus. După naşterea lui Vlad Mihai, am cumpărat de acolo o replică miniaturală a statuetei respective, împodobite în veşminte aurite, ce reproducea în cele mai mici detalii pe cea originală la care se roagă numeroşi vizitatori de pretutindeni ai vestitei Catedrale.
Pinocchio şi Ţăndărică – două nume reunite într-un cuvânt minunat: Copilărie.
