Este, de la un timp, aproape o ”modă” (mai ales pe Internet) ca o întrebare, de cele mai multe ori legitimă, să ”împartă publicul în două”. De exemplu: un anumit cineast este valoros sau nu?
Aproape instantaneu se vor găsi îndreptățiți să ia cuvântul fie cei mai mari fani, fie cei mai înverșunați contestatari ai cineastului în cauză. Nu știm încă dacă toți sunt autentici sau unii mai și șarjează pentru a atrage atenția. Însă chiar celor care sunt convinși, de exemplu, că un anumit regizor este nul aș dori să le atrag atenția că, păstrând ierarhiile inclusiv în cea de-a șaptea artă, depinde de unghiul din care privești. Există anumiți regizori de filme care au propria bază de fani, mai restrânsă, dar devotată, în timp ce mulți spun că nu îi înțeleg (am asistat la o discuție de acest gen privindu-l pe David Lynch). Există argumente pro și contra, totul e deschis, nu e ca la un meci de box în care se înfruntă fanul nr. 1 al lui Lynch cu contestatarul cel mai înverșunat al aceluiași cineast și câștigă ”cel care dă mai tare cu dreapta” (sau, după caz, cu argumentul).
La fel, întrebări de tipul ”Te simți mândru că ești român – și în ce constă această mândrie?”, absolut legitime în esență, constat că pot produce dispute furibunde în mediul virtual.
Înainte de a da un răspuns la întrebare, este necesar să tratez problema abordând-o un pic altfel, și anume spunând că poate fi o mare capcană să încerci să clarifici subiectul raportându-te la o extremă sau la alta.
De exemplu, vei găsi mii de adepți ai principiului ”mi-e rușine că sunt român” (vehiculat și el, cu o anumită asiduitate chiar) care dau ca exemplu hoții, mincinoșii, parveniții, involuații care pot fi întâlniți în prezent. De acord, aceștia dau un exemplu puternic negativ și chiar descurajator în a mai crede în ceva autentic. Dar trebuie să fim corecți și să observăm că fiecare nație își are atât vârfurile, cât și ”uscăturile” ei. Dacă ne luăm după modelul lui Jack Spintecătorul, sau al capilor mafiei, sau al suburbiilor rău famate sau al favelelor, am putea trage concluzia că Marea Britanie, Italia, SUA (de exemplu) și Brazilia sunt țări pe care ar trebui să le eviți.
Dar dacă ne raportăm la William Shakespeare, Michelangelo, Ernest Hemingway și Clarice Lispector – avem de-a face cu patriile unor genii!
Cu puțină perseverență, vom găsi ”decăzuți” și genii sau eroi peste tot. Inclusiv în România, patria lui Eminescu, a lui Blaga, a lui Titulescu, a lui Mihai Viteazul…
A! Că peisajul contemporan nu mai e deloc idilic, asta e altceva. Dar, în momentul de față, nu prea e idilic în multe părți de pe glob (vedeți și numeroasele războaie, conflicte, atacuri armate, probleme sociale). Citind ”Le Monde”, i-am admirat pe francezi pentru o anumită obiectivitate în a reflecta unele probleme cu care se confruntă și ei – inclusiv în învățământ, cultură sau forță de muncă. Asta, desigur, pe lângă reușitele și succesele incontestabile.
Chiar dacă există popoare mai civilizate decât România contemporană, a nu se pune semnul egalității între nivelul de trai și ”paradis”. (La un moment dat, în Japonia rata sinuciderilor era îngrijorător de ridicată, chiar dacă este o țară foarte avansată din multe puncte de vedere).
Mândru sau rușinat te poți simți oriunde, este o falsă problemă abordarea temei ca în cazul amintit inițial, cu regizorul David Lynch.
Se mai pune problema: mai contează acel trecut (al lui Eminescu sau al lui da Vinci) în momentul de față?
Da, și iată de ce: așa cum ADN-ul uman are anumite caracteristici care se transmit mai departe urmașilor (și veți găsi mulți descendenți ai unor familii de literați sau sportivi care le calcă pe urme), există și un fel de ”ADN” (cu ghilimelele de rigoare) al unei nații. Toți acei înaintași care au făcut ceva au lăsat o amprentă, au imprimat un stil, o idee, nu au dispărut pur și simplu. De ce credeți că se spune că spaniolii sunt mai temperamentali sau germanii mai riguroși și minuțioși, de ce cinematografia care l-a dat pe Buñuel are reprezentanți de seamă și astăzi?
Și încă ceva: orice țară are un patrimoniu, iar patrimoniul românesc este dat de o sumă de valori autentice ce nu pot fi neglijate. Iar noi, cei de azi, trebuie să contribuim la el după măsura posibilităților noastre. (Așa după cum Delon e un simbol al Franței sau Borges unul al Argentinei).
Impostura sau involuarea unor concetățeni nu îi derogă pe ceilalți, aflați la un nivel superior și capabili, să își aducă această contribuție de onoare.
În încheiere, pot spune că, personal, nu mă simt nici mândru, nici rușinat că sunt român. Mă simt lucid, în primul rând.
O luciditate care mă face însă să constat că mult prea des recunoașterea propriilor valori este văzută ca o infirmitate, iar naționalismul, ca un soi de fanatism.
Salvarea nu este nici în cartierele rău famate ale României contemporane, dar nu vine nici din afară.
Salvarea autentică trebuie să vină dintr-o revoluție morală, dintr-o convertire în bine a conștiinței individului – atât pe plan local, cât și universal.
Dacă ea va avea loc sau nu – vom afla parcurgând istoria următoarelor decenii.
