August 2003: mă aflam împreună cu Maria Cornelia într-o vizită de două săptămâni în Anglia în timpul concediului anual de odihnă şi mărturisesc faptul că am umplut unul dintre carnetele mele de însemnări cu impresii, informaţii şi comentarii ad-hoc consacrate lui William Shakespeare (1564-1616).
La Stratford-upon-Avon am văzut câteva locuri legate de cel care fusese numit Bard of Avon/Poetul de la Avon sau The Swan of Avon/Lebăda de pe Avon. Am mers mai întâi la casa unde s-a născut in ziua de 23 aprilie 1564 şi a trăit primii ani de viaţă cel care a ajuns unul dintre titanii literaturii universale: era o clădire cu două niveluri şi o intrare principală, având acoperişul construit în trei forme conice; oricum, o clădire obişnuită, fără aspiraţii arhitecturale ca multe altele din acea epocă. Tatăl lui William era un cunoscut negustor de mănuşi, iar mama sa provenea dintr-o familie de fermieri.
Cronicile timpului consemnează că al treilea copil din cei opt a efectuat studiile la o instituţie situată la câteva sute de metri de casa lor, numită King’s New School/Noua Şcoală Regală; înfiinţată în anul 1553, aceasta era renumită prin calitatea lecţiilor de gramatică, bazate pe studierea operelor unor renumiţi scriitori greci şi latini ai Antichităţii.
Am ajuns apoi la Holy Trinity Church, biserica unde fusese botezat micul William. Tot acolo, împreună cu mormântul lui, se află locurile de veşnică odihnă ale soţiei sale Anne şi al lui Thomas Nash, soţul nepoatei lui Shakespeare. Există un epitaf gravat pe mormânt în engleza clasică şi engleza modernă, a cărui traducere este următoarea: “Bunule prieten, pentru numele lui Iisus, abţine-te/Să sapi ţărâna băgată aici./Binecuvântat să fie cel care cruţă aceste oseminte/Şi blestemat să fie cel care îmi mută oasele.”. Pe lespedea funerară se mai află o placă pe care scrie: “Mormântul Poetului William Shakespeare. 1564-1616” şi un splendid buchet de flori multicolore, periodic schimbat.
De asemenea, am privit câteva minute monumentul închinat marelui scriitor, care fusese ridicat în acelaşi lăcaş sfânt la câţiva ani de la plecarea sa ireversibilă. Este un bust viu colorat înfăţişându-l pe Shakespeare cu o pană în mâna dreaptă şi cu o filă de hârtie în mâna stângă; sub bust este încrustat pe marmură neagră un text unde Shakespeare este comparat cu anticul filosof grec Socrate.
Suntem la Londra, dar nici aici, pe malurile Tamisei, marele Will nu ne părăseşte. Vizităm Shakespeare’s Globe, inaugurat în anul 1997 la aproximativ două sute de metri de amplasările originale ale primului şi celui de-al doilea Globe Theatre. Istoria acestui renumit edificiu cuprinde următoarele elemente: *clădirea londoneză din lemn fusese construită în Epoca Elisabetană şi inaugurată în anul 1599 de compania teatrală a lui Shakespeare, Lord Chamberlain’s Men; *teatrul a fost mistuit la 29 iunie 1613 de un incendiu provocat de flacăra unui tun improvizat care a aprins imediat scena şi decorurile din lemn în timpul prezentării piesei Henric al VIII-lea; *clădirea a fost refăcută în întregime peste un an în acelaşi loc; a urmat perioada 1642-1651 când toate teatrele ţării au fost închise din cauza Primului Război Civil Englez.
Edificiul pe care l-am vizitat a respectat – pe cât a fost posibil, după consultarea unor vechi gravuri, stampe şi picturi – structura şi fizionomia vechii clădiri. Motto-ul teatrului londonez este: Totus mundus sagit histrionem./Toată lumea este jucată de actori, iar în traducere liberă: Toată lumea este un teatru. Shakespeare însuşi utilizase această sintagmă aparţinând scriitorului satiric latin Arbiter Gaius Petronius (27-66) în comedia pastorală As You Like It /Cum vă place: “Lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oamenii-s actori./Răsar şi pier cu rândul, fiecare:/Mai multe roluri joacă omu-n viaţă,/Iar actele sunt cele şapte vârste…”.
În seara zilei de 7 august 2003 – când aniversam căsătoria noastră din anul 1971 – i-am făcut soţiei Maria Cornelia o plăcută surpriză: două bilete la spectacolul cu piesa lui William Shakespeare, Much Ado About Nothing/Mult zgomot pentru nimic, jucată de actorii Teatrului Globe din Capitala Angliei.
M-am achitat peste ani de misiunea de a-i aduce un binemeritat omagiu lui William Shakespeare prin câteva aforisme ironice, incluse în volumele mele publicate în ultimii ani, cu regretul că Maria Cornelia – cu care am făcut memorabila vizită în Anglia – nu a mai avut posibilitatea de a le vedea.
Iată acele însemnări: “Când citeşti Furtuna lui Shakespeare, nu trebuie să închizi geamurile.”; “Probabil, craniul care joacă în Hamlet nu a auzit în viaţa lui de Shakespeare.”; “Cum vă place că nicio piesă scrisă de Shakespeare nu se demodează?”; “Comedia erorilor a lui Shakespeare te face să zâmbeşti şi să gândeşti.”; “Scriu din când în când sonete, dar fără a îndrăzni să mă inspir din Shakespeare.”; “Pisicuţa se numeşte Julieta, iar motănelul – Romeo, dar cele două feline se ceartă de dimineaţă până seara, ignorându-l pe marele Will.”; “Femeia îndărătnică: câtă dreptate mai avea marele Will!”; “Piesele lui Shakespeare şi teoriile lui Newton – strălucitoare bijuterii ale Coroanei.”; “Există un dublu Infinitiv care îşi datorează faima – unui Prinţ al Danemarcei, înscăunat de Regele literaturii engleze, marele Will.”; “Când englezii şi-au păstrat lirele, au ştiut ei ce ştiu, amintindu-şi de marele Will cu al său Mult zgomot pentru nimic şi nedorind s-o bage pe mânecă.”.
Gândindu-mă cum aş putea încheia articolul de faţă, am ales mai întâi poemul Shakespeare de Marin Sorescu din care redau următoarele versuri: “Shakespeare a creat lumea în şapte zile./În prima zi a făcut cerul, munţii şi prăpăstiile sufleteşti./În ziua a doua a făcut râurile, mările, oceanele/Şi celelalte sentimente/Şi le-a dat lui Hamlet, lui Iulius Caesar,/Lui Antoniu, Cleopatrei şi Ofeliei,/Lui Othello şi altora, să le stăpânească ei şi urmaşii lor,/În vecii vecilor./În ziua a treia a strâns toţi oamenii/Şi i-a învăţat gusturile:/Gustul fericirii, al iubirii, al deznădejdii,/Gustul geloziei, al gloriei şi aşa mai departe,/Până s-au terminat toate gusturile…/Ziua a patra şi a cincea le-a rezervat râsului./A dat drumul clovnilor/Să facă tumbe/Şi i-a lăsat pe regi, pe împăraţi/Şi pe alţi nefericiţi să se distreze./În ziua a şasea a rezolvat unele probleme administrative:/A pus la cale o furtună/Şi l-a învăţat pe regele Lear/Cum trebuie să poarte coroana de paie./Mai rămăseseră câteva deşeuri de la facerea lumii/Şi l-a creat pe Richard al III-lea./În ziua a şaptea s-a uitat dacă mai are ceva de făcut./Directorii de teatru umpluseră pământul cu afişe/Şi Shakespeare s-a gândit că, după atâta trudă,/Ar merita să vadă şi el un spectacol./Dar mai întâi, fiindcă era peste măsură de istovit,/S-a dus să moară puţin.”.
După aceea, am citat finalul poeziei Alb şi negru de Adrian Păunescu: “Eu plec nu prea departe, aici, lângă pădure,/Mă întâlnesc cu Shakespeare, un viitor coleg./Şi într-o tragedie de-a lui am să te leg,/Ca toţi actorii lumii destinul să ţi-l fure./Prea dulceo! Noapte bună – să visezi că minţi/Şi trează în minciună, s-adormi cu foc sub talpă,/Să ai o noapte neagră, să am o noapte albă./Tu cu o taină-n suflet, eu c-un cuţit în dinţi.”.
Ca locuitor al acestor meleaguri, este firesc să mă mândresc cu rezonanţele versificate, înfăptuite peste patru secole, între marele poet englez şi doi talentaţi poeţi români.
Sfârşitul acestei luni are o dublă semnificaţie în biografia lui William Shakespeare: se năştea la 23 aprilie 1564 şi tot la 23 aprilie 1616, când avea 52 de ani, părăsea scena vieţii pământene cu preţul scump al câştigării Eternităţii.
