În primăvara anului 2012 a fost organizată la “Muzeul de Artă”din Braşov – în colaborare cu “Muzeul de Artă” din Craiova – o interesantă expoziţie intitulată “MarinSorescu, pictorul”. Această manifestare se adăuga unui şir de expoziţii personale de pictură ce avuseseră anterior loc în România (Braşov/1989; Cluj-Napoca/1990; Bucureşti/1992) şi peste hotare (Irlanda/1991 şi Franţa/1992 – expoziţie colectivă).Cu prilejul vernisajului acelei expoziţii de pictură dedicate marelui nostru poet fratele mai mic al scriitorului, Ion Sorescu îşi amintea următorul episod: “Odată când se afla în cerdacul casei natale pictând cu mâna stângă şi în acelaşi timp scriind o poezie cu mâna dreaptă, Marin Sorescu mi-a spus: <Am două mâini şi le pun la muncă pe amândouă.>.”. Tot atunci au fost evocate de unii critici de artă anumite aspecte ale ipostazei de pictor a poetului: prietenia cu pictorii olteni; pasiunea lui pentru două teme reflectate în picturile sale: păsările (mai ales, cele în mişcare) şi portretele/autoportretele.
În contextul prezentării manifestării culturale de la Braşov am regăsit un text al lui Marin Sorescu despre pictură, considerând că merită să fie prezentat cititorilor acestei gazete: “Pasiunile noastre îşi au sursa în copilărie şi ne urmăresc apoi – în rafale sau cu o intensitate egală – toată viaţa. Desenam pentru că îmi plăcea conturul lucrurilor şi odată am întârziat mult lângă un zugrav din Vâlcea care picta o troiţă pentru fântâna <slobozită> de curând. Visam să ajung şi eu ca acel meşter, să mi se dea pe mână o troiţă pentru răstignire. Nu pot uita mirosul de uleiuri şi luciul culorilor proaspete pe lemnul geluit. N-am avut timp să mă fac pictor, dar nici nu m-am lăsat de tot – iarăşi din lipsă de timp. Am rămas cu nostalgia muzeelor, cu nevoia contemplării marilor maeştri, bucuria studiului, o bucurie în sine, <albă>, în timp ce mâna a continuat, totuşi, să dea ocol lucrurilor. A desenat pentru ea în neştire şi cumva pe furiş, încercând să fure o esenţă a obiectelor, care nu încape în denumirea lor. Poezia din cuvinte nu se vede, în timp ce aceea aşternută pe pânză te izbeşte cu concreteţea ei şi e ca o durere imediată. Am prieteni pictori în toată lumea, zăbovesc prin atelierele lor, ne facem reciproc vreun portret brusc (avantajul fiind al meu, avantaj primire) şi mă simt la îndemână în acest univers paralel. O meserie trebuie învăţată şi uitată de mai multe ori până dai de tine în ea, reflectat precum copacul în nervurile frunzei. Uit şi învăţ cu aceeaşi frenezie, continuu şi n-aş spune acum dacă în cadrul acestor rame am reuşit să pun mai multă învăţătură decât uitare; dacă nu cumva acestea tocmai se cumpănesc sau se dezechilibrează pentru o altă alcătuire pe care va trebui s-o găsesc. Ceea ce aş putea mărturisi cu ocazia acestui debut (al unuia târşit, de altfel, prin multe alte debuturi) este bucuria copilărească a întâlnirii cu o materie care trebuia să fie a mea – mi-ar plăcea să cred că nu mi-a scăpat definitiv – şi largul în care mă simt uneori în osteneala complimentară a culorii.”.
Tot lui Marin Sorescu îi aparţin următoarele mărturisiri: *“Atunci când pictez mă simt foarte bine. Pictura înseamnă o descătuşare, în timp ce poezia, proza sau critica înseamnă, totuşi, o veselie şi ca veselie presupun o anumită obligaţie. Deci pictura o fac de bunăvoie. Dar aş spune că pe toate le fac de bunăvoie. Nimeni nu ne obligă să fim nici scriitori, nici poeţi, nici dramaturgi, nici pictori. Trebuie să existe pornirea să lucrezi în sfera inefabilului.”; *“În pictura mea se vădesc obsesiile din literatura mea. Pânzele mele au în cap brazdă de poezie. Fatalitate de care nici nu vreau să scap… Am vrut să fac din pictură ceva care să nu semene cu vorbirea. Ceva care să fie altceva şi să-mi dea şi mie sentimentul că mă odihnesc pe un câmp.”; *“Pentru un aplecat peste litere, pictura înseamnă o evadare din cuvânt.”; *“Am pictat mult anul acesta. Pictura a fost a doua mea profesiune. Am lucrat în draci cu bucuria pe care mi-o dă amestecul de culori.”.
Am reţinut, în acelaşi timp, anumite opinii ale unor critici de artă: “Tema desenului – pictură, tablou, expoziţie, muzeu – a fost prezentă atât în creaţia literară, cât şi în textele extraliterare publicate postum… Cu o cultură plastică bine structurată şi cu o intuiţie de excepţie Marin Sorescu a surprins trăsăturile esenţiale ale operelor pe care le contempla… Pictura a fost pentru Marin Sorescu o modalitate de exersare a chemării sale creatoare.” (Ada Stuparu); “Marin Sorescu tăinuia o vână de pictor autentic care nu-şi propune să reproducă natura, ci se exprimă pe sine, ca şi poezia lui de altfel.” (Viorel Mărgineanu).
Cunoscând că una dintre priorităţile tematice ale lui Marin Sorescu în materie de pictură a fost cea a vieţuitoarelor înaripate, m-am străduit să identific o predilecţie similară în lumea versurilor sale memorabile. Desigur, am avut în vedere atât prezenţa directă a păsărilor, cât şi evocarea lor contextuală. Iată rezultatele lecturilor mele:
*Cocori – “De ce închid, de ce deschid,/pe-ntinsa cerului câmpie,/un unghi mai vechi ca Euclid,/mai vechi ca-ntreaga geometrie?/Cocori, cu zboru-nfipt în frig,/cutremurat din temelie,/vă ţin pe palma-ntinsă, strig:/sunt iarăşi stâlp de veşnicie./Şi simt şi dâră de căldură/ce-o lasă fierul lor de plug,/brăzdând al cerului meu crug./Din nou mă simt o arătură/brăzdată de cocori prin spaţii/şi-un zbor, mimat de germinaţii.”.
*Pentru păsările dispărute – “Câte păsări o fi stricat/Cerul/Până să-ţi nimerească mersul/Atât de lin?/Unele erau ciudate,/Aveau penele cine ştie cum,/Înfipte de-andoaselea/Ori poate nici nu aveau pene,/Ci frunze./Ele încercau să zboare/Până la copacul/Unde se bănuia că va apare omul,/Dar timpului nu-i plăcea/Acest zbor stângaci/Şi le ştergea timpul/Cu dosul palmei./Hai pe câmp/Să vedem ciocârlia/Arzând/Ca o lumânare/Pentru păsările dispărute.”.
*De-a Icar – “Am umblat cu cerşitul pe la păsări/Şi mi-a dat fiecare/Câte o pană./Una înaltă de la vultur,/Una roşie de la pasărea paradis,/Una verde de la colibri,/Una vorbăreaţă de la papagal,/Una fricoasă de la struţ./O, ce aripi mi-am făcut!/Mi le-am pus la suflet/Şi-am început să zbor./Zbor înalt de vultur,/Zbor roşu de pasăre paradis,/Zbor verde de colibri,/Zbor vorbăreţ de papagal,/Zbor fricos de struţ./O, ce-am mai zburat!”.
*Cocor rătăcit în mobilă – “…Şi tu zâmbeşti şi mă pierd în albul/Zâmbetului tău, ca un cocor rătăcit de bună voie,/Pe când cârdul se duce, învârtindu-se spre ţările calde/Şi el o lasă mai moale/Toamna asta cu plecatul în ţările calde./Acum să vedem ce-o să fie la/Iarnă, ce-o păţi. Ai căldură suficientă?/Cam câtă cantitate de alb e într-un zâmbet?/Putem vărui lumea/Cu visul, râsul nostru/Şi cocorii să plece tot mai repede, crezând c-a nins noian, troian./Toţi afară de unul/Care ştie el de ce mai rămâne.”.
*Am legat – “…Am legat păsările la ochi/Cu-o basma de nori/Şi le-am spus să mă găsească/Şi păsările m-au găsit/Cu un cântec…”.
*Continentul Deltei – “…A fost o zi de peripeţii,/Cu vaporul pe braţul Sulina,/Cu barca pe micile canale./Raţe, lişiţe ochite c-o puşcă/Imaginară/Şi ele prefăcându-se că pică moarte,/Scufundându-se şi ieşind/C-un peşte-n gură….”.
*În geamul meu – “…Şi păsările care-şi iau adio/Ne lasă, triste-n cuib, un ou de lemn./Vom înţelege-al speciilor semn?/O umbră mare luna va cloci-o…”.
*Muzeul Satului – “…Păsări împăiate/Ar fi putut ei, ce e drept, aduce destule,/Dar le-a fost milă să ucidă/Privighetoarea, ciocârlia, mierla şi cucul,/Care le cântau fără bani toată viaţa/Şi toată moartea.”.
Închei aceste însemnări cu următoarea amintire din ultimii ani: am vizionat împreună cu fiul meu cel mare Vlad Mihai o expoziţie-eveniment cu picturi ale scriitorului Marin Sorescu, inaugurată în octombrie 2017 în Foaierul Media al Teatrului Naţional “Ion Luca Caragiale” din Bucureşti. Marele scriitor părăsise viaţa la 8 decembrie 1996.
