Al.Florin Țene
Marin Voican-Ghioroiu, Dragul meu gorjean. Neicuța Costache Brâncuși. Cu dor nestins, Editura Muzicală, București, 2026, prefață de prof. univ. dr. Dumitru Miron, cuvânt înainte de prof. univ. dr. Alexandru Florin Țene, studiul „Povestea unei iubiri nesfârșite” de Elena-Carmen Bobocescu, volum ilustrat cu fotografii și reproduceri ale operelor lui Constantin Brâncuși.
Î n peisajul editorial românesc dedicat personalității lui Constantin Brâncuși, volumul „Dragul meu gorjean. Neicuța Costache Brâncuși. Cu dor nestins”, semnat de Marin Voican-Ghioroiu, se distinge printr-o formulă artistică originală, situată la confluența dintre dramaturgie, eseu cultural, evocare biografică și omagiu adus patrimoniului spiritual românesc. Cartea nu urmărește reconstruirea strict documentară a vieții sculptorului, ci propune o interpretare artistică a universului său interior, punând în dialog două dintre cele mai reprezentative figuri ale culturii române: Constantin Brâncuși și Maria Tănase.
Autorul realizează un demers care depășește limitele teatrului biografic. Piesa devine un spațiu simbolic în care sculptura, muzica, poezia și memoria colectivă converg într-o sinteză artistică de mare expresivitate.
Volumul impresionează prin echilibrul dintre componentele sale.
Prefața profesorului Dumitru Miron introduce cititorul în universul cultural al cărții, insistând asupra valorii recuperatoare a proiectului și asupra semnificației lui Brâncuși pentru identitatea europeană.
Alexandru Florin Țene, în Cuvântul înainte, evidențiază dimensiunea patriotică și culturală a lucrării, subliniind faptul că autorul reconstituie nu doar destinul unui mare artist, ci și imaginea unei civilizații românești întemeiate pe tradiție, memorie și creație.
Eseul Elenei-Carmen Bobocescu, sugestiv intitulat Povestea unei iubiri nesfârșite, oferă o interpretare sensibilă a raportului dintre creație și iubire, introducând cititorul în atmosfera afectivă care domină întregul volum.
Piesa de teatru ocupă centrul construcției editoriale și reprezintă nucleul artistic al cărții.
Marin Voican-Ghioroiu practică o dramaturgie a evocării. Conflictul dramatic nu este construit pe opoziții spectaculoase, ci pe dialogul dintre memorie și prezent, dintre artă și existență. Brâncuși apare ca o conștiință creatoare, iar fiecare scenă reprezintă o etapă a devenirii sale spirituale.
Autorul nu urmărește fidelitatea documentară absolută, ci adevărul artistic.
În acest sens, piesa se apropie de teatrul poetic practicat de Lucian Blaga, fără a-i imita formula dramatică.
Personajul principal nu este doar sculptorul istoric. El devine simbolul creatorului român.
Brâncuși este prezentat simultan ca: artist; filosof; vizionar; fiu al Gorjului; reprezentant al spiritualității românești.
Acest proces de simbolizare constituie una dintre marile reușite ale volumului.
Autorul nu descrie numai omul, ci construiește mitul.
Una dintre cele mai inspirate soluții dramatice este introducerea Mariei Tănase. Ea nu apare exclusiv ca personaj istoric.
În economia piesei, Maria Tănase simbolizează cântecul popular românesc.
Dialogurile sale cu Brâncuși depășesc planul realist și dobândesc valoare alegorică. Cântecul devine echivalentul sculpturii. Vocea completează piatra. Sunetul completează forma. Această complementaritate conferă textului o remarcabilă coerență simbolică.
Din paginile fotografiate rezultă intenția declarată a autorului de a introduce fragmente poetice și muzicale în structura piesei.
Această opțiune estetică transformă textul într-o dramă lirică. Versurile inserate în dialog nu întrerup acțiunea. Ele o amplifică.
Spectacolul imaginat de autor capătă astfel o dimensiune aproape muzicală. Nu întâmplător sunt invocate permanent cântecul popular și valorile spiritualității românești.
Autorul valorifică simbolic marile creații ale sculptorului.
Coloana Infinitului devine imaginea ascensiunii spirituale.
Masa Tăcerii reprezintă meditația asupra existenței.
Poarta Sărutului simbolizează iubirea și comuniunea.
Pasărea Măiastră sugerează libertatea creației.
Aceste opere nu sunt simple decoruri scenice.
Ele funcționează ca personaje tăcute. Prin intermediul lor, dramaturgia dobândește profunzime filosofică.
Cartea reprezintă și un act de recuperare identitară. Gorjul apare ca spațiu mitic. Satul românesc este locul originar al creației. Tradiția nu este evocată nostalgic. Ea este prezentată drept sursa permanentă a culturii române.
În acest sens, autorul se înscrie într-o direcție culturală inaugurată de Nicolae Iorga și Lucian Blaga, pentru care satul constituia matricea spirituală a națiunii.
Stilul lui Marin Voican-Ghioroiu este caracterizat prin: claritate; expresivitate; oralitate; lirism; echilibru între document și imaginație. Dialogurile sunt firești, iar ritmul scenic este bine susținut.
Autorul evită retorica excesivă și preferă o exprimare caldă, apropiată de sensibilitatea publicului.
Fotografiile lui Constantin Brâncuși, reproducerile operelor sale și imaginile dedicate Mariei Tănase nu au doar rol ilustrativ.
Ele completează lectura. Imaginea și textul comunică permanent.
Rezultă astfel un volum interdisciplinar în care literatura, istoria artei și documentul fotografic se completează reciproc.
Volumul are cel puțin trei niveluri de receptare. Primul este literar. Al doilea este teatral. Al treilea este educativ.
Piesa poate constitui suport pentru spectacole dedicate patrimoniului cultural românesc și pentru activități educaționale consacrate operei lui Constantin Brâncuși.
Prin „Dragul meu gorjean. Neicuța Costache Brâncuși. Cu dor nestins”, Marin Voican-Ghioroiu oferă o contribuție valoroasă la literatura română contemporană dedicată marelui sculptor.
Originalitatea volumului constă în îmbinarea dramaturgiei cu lirismul, documentul istoric cu evocarea artistică și simbolul cu memoria culturală.
Brâncuși este prezentat nu doar ca sculptor de geniu, ci ca expresie a unei întregi civilizații spirituale, iar Maria Tănase devine ecoul sonor al aceleiași identități românești. Împreună, cele două figuri alcătuiesc un dublu portret emblematic, în care piatra și cântecul, forma și glasul, memoria și creația se întâlnesc într-o sinteză artistică de autentică vibrație.
Cartea se recomandă atât cititorului pasionat de dramaturgie, cât și cercetătorilor interesați de receptarea contemporană a personalității lui Constantin Brâncuși și de modalitățile prin care patrimoniul cultural este valorificat în literatura actuală.
Bibliografie
Blaga, Lucian. Trilogia culturii. București: Editura pentru Literatură Universală, 1969.
Brezianu, Barbu. Constantin Brâncuși. București: Editura Academiei Române, 2013.
Călinescu, George. Istoria literaturii române de la origini până în prezent. București: Fundația Regală pentru Literatură și Artă, 1941.
Eliade, Mircea. Sacrul și profanul. București: Humanitas, 1992.
Geist, Sidney. Brancusi. A Study of the Sculpture. New York: Grossman Publishers, 1968.
Iorga, Nicolae. Istoria literaturii românești contemporane. București: Minerva, ediții succesive.
Pandrea, Petre. Brâncuși. Amintiri și exegeze. București: Vremea, 2004.
Varia, Radu. Brâncuși. București: Editura Academiei Române, 2014.
Voican-Ghioroiu, Marin. Dragul meu gorjean. Neicuța Costache Brâncuși. Cu dor nestins. București: Editura Muzicală, 2026.
Bobocescu, Elena-Carmen. „Povestea unei iubiri nesfârșite”, studiu introductiv în volumul lui Marin Voican-Ghioroiu, Editura Muzicală, București, 2026.
Miron, Dumitru. Prefață la volumul Dragul meu gorjean. Neicuța Costache Brâncuși. Cu dor nestins. București: Editura Muzicală, 2026.
Țene, Alexandru Florin. Cuvânt înainte la volumul Dragul meu gorjean. Neicuța Costache Brâncuși. Cu dor nestins. București: Editura Muzicală, 2026.
