Ionuț Țene
N-am înțeles niciodată de ce – suis generis – critica literară a inclus-o stilistic pe Marta Petreu în generația optzeci, inclusiv Mircea Cărtărescu a plasat-o pe poeta clujeancă în siajul poeților Emil Hurezeanu, Ion Mureșan, Nichita Danilov și Mariana Marin. Poeta este percepută ca o neo-expresionistă. Acordarea premiului național ”Mihai Eminescu” Opera Omnia, pentru poezie, a dus, ca o recompensă firească, la apariția unei antologii lirice de autor. Volumul ”Haita”, recent apărut la Editura Rocart, în prestigioasa colecție „Poeți laureați ai Premiului Național de Poezie Mihai Eminescu“ (2022) cuprinde o selecție consistentă a operei poetei, cu o prefață de Robert Merlo, care analizează exhaustiv și incisiv opera literară a poetei: ”poezia Martei Petreu articulează poetic revelația tragică, de natură aproape ”profestică”, a unui ”haosmos” iremediabil, împletind în mod inextricabil concept alimentate de elemente de discurs filosofic, științific și religios, perfect metabolizate, și senzații viscerale produse de un ”corp carnal” trait cu o intensitate dureroase.” Antologia cuprinde o selecție din opera lirică a Martei Petreu, de la volumul de debut ”Aduceți verbele” (1981), ”Dimineața tinerelor doamne” (1983), ”Loc psihic” (1991), ”Poeme nerușinate” (1993), ”Apocalipsa după Marta” (1999) până la cel mai recent (Asta nu este viața mea, 2014), la care în final avem o poezie inedită, ”Haita”. E un act de curaj liric, din partea autoarei, pentru a întinde veșmântul liric al poemului ”Haita”, ca titlu, peste selecția antologiei lirice. E un poem care definește întreaga creație lirică a autoarei, un ”crez” sau ”memento mori”, care subliniază alegoric întreaga operă lirică. Deși extrem de titrată de critica literară de-a lungul vieții și premiată ca o recunoaștere a valorii (decorate de președinte în 2000), în poemul ”Haita”, poeta Marta Petreu se extrage din anihilantul simț comun, care obliterează și cenzurează excelența. ”Până la urmă careva din ăștia ar putea să m-ajungă din urmă/și-o să-și facă cheful da o să împlânte în mine cuțitul/ca-ntr-o sperietoare de ciori ridicată-n hotar/printre maci și fire nalte de nalbă la capăt de holdă”. Poetul compune o ”fugă” de preajma acaparatoare a banalității comune, care încearcă să atenueze sau să ucidă zborul. ”Sînt barbate și femei/și vor să se umfle-n puteri ca aluatul diospind în covată/iar pentru asta ei ar trebui să mă omoare/Sînt ținta”. Până la urmă poezia salvează poetul, iar comunitatea devine comuniunea ironică a unei eliberări doar prin acceptarea destinului implacabil ”cînd poate o să mă cuprindă dorul de mare”, doar atunci ”haita mea însoțitoare ca umbra/sînteți pentru mine garda mea de onoare”. Poemul ”Haita” este suma expresiei lirice a autoarei, un manifest emblematic al propriului eu poetic, o revoltă a fondului liric în fața epicității sufocante a imanentului. ”Haita” e un poem efigie în maniera ”Nevermore” al lui Poe.
Poezia Martei Petreu este o sfâșiere între resurecția liricului și rațiunea epicului. Incongruența acestui conflict dualist este purificatoare în laboratorul creației autoarei. Opera antologată relevă o disjuncție cronologică și expresivă sublimată, deși unită într-o ”furtună perfecta” printr-un fior liric unic ce dezleagă emoția de sensibilitatea rațiunii. Poezia Martei Petreu palpită exploziv între emoție și rațiune sfâșiind armonia, ce poate fi banală, în expresii concise pliate pe transferuri ale excepției și eleganței.Tensiunea această subliniată între forța emoției și sensibilitatea rațiunii surprinde întreaga operă a Martei Petreu. Stilul poetic original, construit pe contrarii care se atrag în maniera magnetică, ca un puzzle liric, o apropie pe Marta Petreu de un post neo-modernism, decât de post-modernul epicizat al generației optzeci. Marta Petreu reprezintă o voce singulară a generației sale și prin formele creației se distanțează de colegii optzeciști, tocmai prin creionarea unui stil originar propriu care respinge similaritatea și repetiția banalului cotidian. Tocmai congruența stilistică între liric și epic și dintre emoție și rațiune garantează printr-un limbaj criptic durabilitatea operei Martei Petreu, chiar dacă prin publicarea acestei antologii distingem două etape al creației sale unite sinergic de poemul ”Haita”, un reper fanion al autoarei, dar și un jalon al post-existențialității. Crepuscularitatea interiorizării este definirea operei lirice a Martei Petreu, care reușește din întunecimea zbaterilor și zbuciumului să aducă ”piatra filosofală” a conștiinței lirice, care luminează calea poeziei actuale. ”A venit cu puțin înainte de miezul nopții/și mi s-a instalat confortabil în creier/apoi a început lupta” (Lupta cu îngerul). Marta Petreu este o luptătoare cu simțul comun, cu ”haita”, care urmărește să surprindă cu garda jos veridicitatea creației. Expresivitatea lirică a autoarei este reflexivă, dar de o surprinzătoare originalitate în care eul poetic se transfigurează prin transferul emoției la persoana a treia. E forma originară prin care Marta Petreu își construiește un mesaj liric recognoscibil și de o putere semantică transfigurativă pentru cititorul neavizat.
Limbajul poetei este o căutare firească și fără forțare a originalității creative distincte. Poezia Martei Petreu nu poate fi citită și înțeleasă de oricine, ci numai de cei ”aleși”, care au prins firul Ariadnei, ca să iasă din labirintul simțului comun înspre marea poezie universală. Marta Petreu este o poetă comprehensivă și completă care a sintetizat întreaga lirică națională și universală, devenind o figură emblematică a istoriei noastre literare, ce poate fi înnobilată de un remarcabil premiu international. Limbajul liric ales se revelă propriului eu pentru ca apoi să se dăruiască cu pasiune creatoare preajmei cunoștinței. Marta Petreu este poetul conștiinței asumate exemplar și un creator de cunoștință lirică, ce atenuează asperitățile dntre sensibilitate și rațiune în versuri puternic expresive și caustice. Limbajul poetic al autoarei se rescrie într-un perpetuum mobile al recreativității într-o ”luptă cu inerția” și banalitatea comună. ”Eu am exact dimensiunea propriului corp:/A coincide cu A…” (Teze despre identitate). Marta Petreu propune o matematică lirică într-un univers post – existențial, de sfârșit de lume, un amurg de epocă, care anunță înnoirea ca o eternă reîntoarcere la esențialitatea febrilă a fecundității cuvântului ce naște, uneori, inedite ”poeme nerușinate”, ca trepte spre înălțare pe ”scara lui Iacob”. Poezia Marta Petreu transgresează limbajul și mesajul într-un domino de oportunități și perspective irizante, fiind un izvor de inspirație și model pentru mai tinerii confrați. Limbajul livresc ”bătut” cu nestematele metaforei reprezintă o provocare intelectuală pentru cititori. Poezia Martei Petreu pur și simplu seduce și reîmprospătează formele emoției într-o tipologie neo-existențială atinsă de o reflexivitate melancolică in extremis.
