Medicii români au început să facă educație sanitară la muncitorii din industrie începând din secolul XIX.
În anul 1831, Pavel Vasici, în lucrarea ,,Dietetica”, descrie modificările care apar în organism sub influența condițiilor de muncă și recomandă unele măsuri – regim de viață, alimentative – pentru prevenirea îmbolnăvirilor. Anastasie Fătu descrie pericolul la care sunt expuși muncitorii care lucrează cu plumb, mercur, arsenic, clor, cărbune, cânepă, bumbac și indică ,,mijloace feritoare”.
Doctorul Nicolae Kretzulescu dispune formarea unei comisii medicale pentru cercetarea condițiilor de muncă din întreprinderi.
Doctorii Carol Davila și Iacob Felix au contribuit la elaborarea primelor instrucțiuni privind igiena muncii. Medicii din capitală au primit ordin să viziteze cel puțin o dată la 3 luni toate stabilimentele industriale.
Dr. Victor Babeş arată rolul condițiilor de muncă în apariția TBC-ului pulmonar.
Dr. Gh. Marinescu descrie neuroza posttraumatică în accidentele de muncă.
Apariția unei noi specialități medicale – Medicina Muncii
După al doilea Război Mondial și instaurarea comunismului în România, s-a trecut la industrializarea țării. Au apărut mai multe șantiere de construcții, s-a extins rețeaua de drumuri și căi ferate. Mase mari de țărani au fost aduse de la sat la oraș, devenind muncitori. Apar noxele profesionale, bolile profesionale și accidentele de muncă. Apare o nouă specialitate medicală numită Medicina Muncii.
Între obligațiile profesionale ale medicilor respectivi este și educaţia sanitară. La medicii de întreprindere este un indicator de salarizare (nr. de ore/lună). Din păcate, medicii ,,raportau” zeci de ore de educație sanitară din care efectuau a zecea parte… Chiar și așa tot era ceva, ceva, mai mult decât nimic.
Azi nimeni nu mai face educație sanitară, nici în întreprindere (de stat sau privată), nici în școli (licee cu profil ethnic, școli profesionale) sau facultăți.
De ce nu se face educația sanitară
- au dispărut medicii de întreprindere. Angajatorii (de stat sau privați), școlile, facultățile nu încheie contracte de prestări servicii de educație sanitară. Nu au bani (patronii) sau nu au timp (elevii, studenții, muncitorii). Pentru educația sanitară nu se dă amendă (de către ITM sau DSP) așa că nu se face…
- medicii școlari sau medicii de familie n-au fost instruiți pe probleme de educație sanitară în industrie. Și nimeni nu le dă un ban în plus – așa că nu au timp.
- sindicatele se agită doar pentru salarii mai mari și n-au vreme de educație sanitară.
- Ministerul Învățământului se laudă cu școlile profesionale – este din nou mare nevoie de muncitori – dar nu zice un ,,cuvințel” despre educația sanitară.
Totul plutește într-o mare de ,,bune intenții”, dar nimeni nu face nimic concret. Circula pe vremuri un banc: Pe front ofițerul italian, cu sabia scoasă, strigă ,,avanti, avanti”, iar soldații – între ei – ,,que bella voce!”. Asta-i, domnilor, noi suntem, istoric vorbind, din marea familie latină…
