Încă din debut, Francis Ford Coppola (cunoscut îndeosebi pentru creații ca The Godfather I, II și III, Apocalypse Now sau Bram Stoker’s Dracula) propune o temă extrem de incitantă, asemănând America zilelor noastre cu Imperiul Roman: va reuși aceasta să păstreze valorile autentice din trecut și să prospere sau ”va cădea, ca și Roma, victimă a apetitului nesățios de putere al câtorva oameni”?
Urcat pe o clădire grandioasă, eroul pășește încet spre vid, în drum către o simbolică sinucidere.
”Timpule, oprește-te” sunt cuvintele care îl îndepărtează, cel puțin pentru moment, de un sfârșit tragic care părea iminent.
Apoi, Coppola pune în scenă o satiră care împinge lucrurile la extrem, cu un primar purtând numele lui Cicero (Giancarlo Esposito), dar și un arhitect-șef și proiectant numit Cesar Catilina (Adam Driver), care părea a avea și legături cu paranormalul, și cu un ”high-life” decadent și promiscuu… valabil, desigur, atât în Roma antică, cât și în America zilelor noastre.
”Când moare un imperiu?”, se întreabă retoric scenaristul-regizor. Se prăbușește într-un moment teribil? ”Nu, dar vine un moment în care oamenii nu mai cred în el. Atunci imperiul începe să moară”, sosește și răspunsul.
Cesar Catilina voia să construiască un oraș ideal, numit Megalopolis, care să acopere toate nevoile oamenilor, inclusiv pe aceea de… a visa, dar intră în contradicție flagrantă cu primarul.
Fiica primarului, Julia (Nathalie Emmanuel) însă nu este de aceeași factură, ceea ce va duce la complicarea intrigii.
Acuzat de uciderea soției, nici Cesar nu mai avea aceeași aură cu care îi plăcea să se afișeze.
Până la urmă, care era adevărul?
Va urma o serie de evenimente imprevizibile, care includ înscenări și falsuri. Cesar și Julia vor forma un cuplu, dar nemulțumirea conducătorilor orașului va crește.
Ca de obicei în astfel de situații, se va recurge întâi la șantaj (pe care Cesar îl va refuza), apoi la agresiune fizică.
Sunt redate (și deseori parodiate) luptele contemporane pentru putere, ”condimentate” cu tot felul de acțiuni reprobabile: înscenări, minciuni, înșelătorii, corupție. Totul pentru deținerea controlului și pentru un morman de bani.
Deși are și părți rocambolești, Megalopolis nu este un film facil. Trebuie luat ca un melanj permanent de satiră și filosofie, care evidențiază într-un mod original lucruri de care, paradoxal, multă lume nu își dă seama.
Finalul este cam ”pentru public”, dar poate că acest public merită mai mult decât teroare.
”Când sărim în necunoscut, dovedim că suntem liberi”
”Când sărim în necunoscut, dovedim că suntem liberi”, va repeta Cesar de câteva ori – și acesta pare a fi unul dintre mesajele filmului. Liberi de o societate care în aparență se preocupă de binele, fericirea și independența noastră, dar în realitate nu face altceva decât să ne transforme în sclavi mai rafinați.
Am fost curios să văd cum rezolvă Coppola problema orașului ideal, știut fiind că în istorie nicio orânduire nu a fost perfectă și nu a garantat deplin fericirea și bunăstarea tuturor oamenilor, iar utopiile nu au putut fi puse în practică.
Un bun răspuns este că stă în puterea noastră să îl construim. Nu ne-a luat-o nimeni de la începuturile lumii și până acum, ci ne-am luat-o singuri, prin acțiunile noastre. Iubirea și onestitatea sunt însă calea către infinit.
Deocamdată tot nu se poate pune în practică, fiindcă sunt prea mulți trădători. Dar poate că, potrivit legii universale a echilibrului, după întuneric va urma lumina.
O parabolă evidentă având ca subiect valoarea autentică – și nu cea clamată – a unui imperiu
Subintitulat ”O fabulă”, Megalopolis este o parabolă evidentă având ca subiect valoarea autentică – și nu cea clamată – a unui imperiu sau a unui mare stat cu pretenții de imperiu. Valoarea în bani este relativă, va trece și ea la un moment dat. Esențial este dacă locuitorii (mai) cred în el sau nu, după cum se spunea mai devreme. Dacă nu mai cred, dacă decadența, corupția și putrefacția ajung să fie omniprezente, implozia este iminentă.
Aș spune că sunt parodiate toate tarele societății americane contemporane: consumismul, superficialitatea, goana după câștig nelimitat și cu orice preț, discursul politic fad, depravarea – dar dacă totuși este greșit spus ”parodiate”? Mă tem că sunt redate exact așa cum sunt.
Cu cadre amețitoare, trecând de la viața vibrantă a orașului la imagini cu statui care se prăbușeau sau proiecții fantastice, de la trupuri apetisante la interioare elegante în care se proiecta viitorul unei lumi noi, Megalopolis este o realizare fascinantă și unică.
Megalopolis este unul dintre filmele mari ale lui Coppola
Total diferit de tot ceea ce a turnat până acum, Megalopolis este, în opinia mea, unul dintre filmele mari ale lui Coppola. Chiar regizorul spunea că este un proiect grandios, la care ține foarte mult.
Eșecul de box-office și consecințele acestuia (14 milioane dolari încasări față de peste 100 de milioane costuri de producție, ceea ce l-a determinat pe cineastul american să-și vândă produse din colecția de ceasuri pentru a compensa pierderile) sunt șocante, dar poate că explicabile: probabil că majoritatea americanilor fie nu vor, fie nu pot să rezoneze cu filmul. Sunt atacate ”valorile” lor, obiceiul de a trăi nesănătos și de a-și cumpăra lucruri de care nu au nevoie, de a fi frivoli și mercantili. De ce te-ai bucura să vezi așa ceva, dacă este teribil de greu să-ți schimbi stilul de viață – și nici nu găsești prea multe motive să o faci?
De fapt, părerile postate pe IMDb de cinefilii americani sunt împărțite și destui dovedesc că au înțeles filmul, dar problema este că, la nivel macro, pelicula nu a reușit să convingă.
Pe mine m-a convins, deși a fost selectat pentru un fel de anti-Oscaruri, premii pentru cel mai prost film și scenariu.
Mai degrabă este vorba de ce a declarat chiar Coppola, potrivit ”Le Monde”, pe Instagram: ”În această lume în ruină, unde arta este notată ca și cum ar fi vorba de lupte, am ales să nu mă supun regulilor lașe dictate de o industrie îngrozită de riscuri”.
