”Pentru cei din lumea visului, lumea reală e cel mai neverosimil tărâm”
Încă de la primele pagini, cititorul îşi poate da seama că ”Melancolia”, cel mai recent roman al lui Mircea Cărtărescu, apărut la Editura Humanitas, este şi cel mai apropiat de poezie, dacă admitem că ar avea tangenţă cu poezia în proză. Este într-adevăr melancolic, pasajele sunt încărcate de nostalgie, de tristeţe, de amintiri îndepărtate.
Scriitura, deşi uneori descriptivă, nu plictiseşte, ci te introduce într-o atmosferă dulceag-amăruie, prăfuită, a unei copilării pierdute, însă redată cu mijloacele maturităţii.
”Ghemuit în faţa lui, pe podea, răsfrânt în lemnul lăcuit al uşilor de la servantă, băiatul părea că se-nchină unui idol, hipnotic şi crud, al melancoliei”, iată un fragment care ilustrează perfect stilul acestui roman.
Dacă în ”Orbitor” sau ”Solenoid”, romane de profunzime, însă în care unele pasaje pot părea mai abrupte, mai necizelate sau şocante, aici totul curge firesc, lin, asemeni unei ape de izvor. (E drept, mai cu seamă în ultima parte, ”Pieile”, autorul reia unele obsesii întunecate, aproape morbide, întâlnite şi în alte scrieri, dar parcă o face exprimându-se un pic diferit).
Copilul din prima istorisire, Punţile, nu este senin, împăcat, ci doar visător. Este bântuit de stări contradictorii, de contraste, de îndoieli. Nu se aseamănă cu legendarul Narcis, fiindcă nu ştie dacă să se iubească sau să se urască.
Întâlnim şi elemente suprarealiste (punţile), iar lumea cu care se confruntă în permanenţă copilul, curios şi intuitiv (ca orice copil) reprezintă, totodată, şi o provocare pentru a descifra sensul existenţei.
Aventurile personajului principal nu sunt total lipsite de fior, de groază, de întuneric, însă (repet) scrierea îmi apare ca fiind foarte lină, poetică. Poate că ”Orbitor” sau ”Solenoid” sunt mai mature, mai filosofice, dar în ”Melancolia” Cărtărescu câştigă enorm stilistic. În plus, pe măsură ce acţiunea înaintează, şi culminând cu ultima parte, ”Pieile”, sensul filosofic al scrierii reapare.
O impresie similară o lasă şi partea a doua, intitulată ”Vulpile” (volumul este structurat în trei părţi: Punţile, Vulpile şi Pieile). Acelaşi univers magic şi feeric al copilăriei, dar cu alte personaje. Citind despre aventurile copilăreşti ale celor doi fraţi, Marcel şi Isabel, ai însă sentimentul că asişti la o ”avanpremieră” a frământărilor adulţilor de mai târziu, care vor căuta să descifreze sensurile existenţei. Lumea e un miracol, dar şi o taină.
”Melancolia” nu este o feerie, fiindcă are şi elemente de thriller, dar nu este nici o carte a groazei, pentru că are şi (multe) elemente feerice. Şi tocmai această alternanţă face lectura mai interesantă.
Aşa cum ”punţile” din prima povestire par a simboliza căi fantastice pe care putem păşi în căutarea descifrării unor sensuri, ”vulpile” din a doua personifică răul, eterna parte întunecată care se strecoară în lume şi în vieţile oamenilor, şi pot spune că această scriere mi-a amintit de un capitol al lui Rudyard Kipling, care m-a impresionat profund, în copilărie, intitulat ”Cum a apărut frica”.
Fantasticul şi realul, drama şi suprarealismul se îngemănează în această scriere originală pentru a-l purta pe cititor pe drumuri nemaiîntâlnite şi pentru a-i ridica întrebări existenţiale.
”Punţile” mi se pare cea mai emoţionantă şi cu finalul cel mai imprevizibil, ”Vulpile” cea mai misterioasă şi cu un sens ezoteric, iar ”Pieile”, cea mai filosofică şi, cu siguranţă, cea mai bizară, chiar dacă nici primele nu sunt comune. Misteriosul poet, predat şi în şcoli, Vasile Singurătate, are o statuie care levitează deasupra soclului, fiindcă, după cum se spune undeva, poezia nu face parte din acea(stă) lume. (Elocventă în acest sens mi se pare viziunea paradisului ca ”ruină universală”, ”reveria unui ţinut nemărginit de clădiri ruinate”).
”Melancolia” nu este o scriere nici politică, nici de aventuri, nici jurnal sau altceva asemănător. Este o odă a bucuriei scrisului, un joc de-a scrisul, de-a viaţa şi de-a moartea, un basm gotic cu iz prăfuit şi incursiuni în suprarealism, o explozie de alăturări neaşteptate, dar armonioase de cuvinte şi îndrăznesc să spun că mi-a plăcut cel mai mult din ce am citit până acum din opera autorului.
Este triumful ”melancoliei” şi al visării asupra scrisului rece, arid.
Melancolia este ceva sublim, dar este si paguba !