Cronică literară de Adriana RĂDUCAN
“Cine crede-n zbor e stăpân peste zare”, spunea Lucian Blaga. Altfel spus, dorinţa noastră de excepţional atinge cote paroxistice prin asumare, muncă susţinută, un caracter puternic şi prin echilibrul sufletesc. Lectura romanului “Spovedania urmăritului”, scris de Victor Gh. STAN, mi-a lămurit spusa lui Blaga. Scriitorul, criticul şi istoricul literar Victor Gh. Stan, originar din localitatea Arefu – Argeş, membru al Uniunii Scriitorilor din România…surprinde prin impresionanta sa operă, alcătuită din volume de versuri, proză, teatru, critică literară, epigrame. Este prezent în numeroase antologii şi dicţionare, deţine premii şi distincţii literare importante. Romanul amintit, apărut la Editura “Destine”, Bucureşti, 2022 este o creaţie literară în care regăsim lumea satului românesc, cu totul diferită de atmosfera din romanele lui Zaharia Stancu, Marin Preda, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu.
Volumul se remarcă prin complexitatea acţiunii, desfăşurată pe mai multe planuri, reprezentarea autentică a sufletului omului simplu, în raport cu natura şi tradiţiile ancestrale. Titlul este sugestiv, confesiunea personajului urmărit, Licu DIANCONESCU, pune în lumină problematica romanului şi culpa sa, de a-şi fi însuşit un act găsit. Tema romanului “Spovedania urmăritului” este concentrată pe viaţa comunităţii rurale din Arefu, în perioada colectivizării, lumea satului fiind profund afectată. Această perioadă a determinat schimbări dramatice în modul de viaţă, în relaţiile sociale şi în mentalitatea oamenilor. Prin intermediul personajului principal, Licu Dianconescu, romancierul explorează teme universale, precum lupta pentru adevăr şi dreptate, problematica pământului. Viaţa este surprinsă într-o perioadă istorică dificilă.
Romanul se încadrează în realism prin tema socială, obiectivitatea narării, prezenţa unor elemente monografice ale localităţii Arefu, prin faptele verosimile, simetria incipit-final. Relaţia dintre individ şi istorie relevă tema socială.
Compoziţional, romanul este alcătuit din zece capitole, un număr de 225 de pagini. În ceea ce priveşte contextul spaţio-temporal, reperele sunt fixate chiar din primul capitol, acţiunea se petrece în Arefu, între Crăciun şi Anul Nou, 1966, într-un decembrie înzăpezit, când Ică, mezinul lui Ghică şi al Anicăi, plecat la studii în Bucureşti, revine în vacanţa de iarnă. Aici îl cunoaşte pe Licu Dianconescu, acasa la familia lui Ică. Timpul narativ din următoarele capitole se situează într-un plan al trecutului, istorisirea evenimentelor întâmplate este realizată prin evocare sau rememorare. Vorbim de procedeul retrospectivei.
Numărul toponimelor este impresionant: Măgura, Capra, Valea Lupului, Valea lui Stan, Călugăriţa, Grui, Lunca, Păragina, Valea cu Peşti, Cumpăna, Ghiţu, Piscu Negru, Lespezi, Negoiu, satul Poenari etc. Tehnica narativă este construită prin înlănţuire. Suspansul este creat prin emoţia aşteptării, curiozitate, surpriza, toate având menirea de a ţine treaz interesul cititorului. Politica comunistă promova ideologia proletară, cu vădită intenţie de a înlocui tradiţiile şi valorile locale cu ideologia oficială a partidului. Comuniştii denigrau orice formă de rezistenţă, generând sentimentul de disperare, mai mult şi colaborarea forţată cu noul regim instalat. In acest context social, s-a format grupul de rezistenţă clandestin, condus de profesorul Plugaru, format din toate categoriile sociale: popi, profesori, militari, ţărani, liberali şi mulţi ţărănişti.
Prin arta sa scriitoricească, romancierul Victor Gh. Stan fixează în mintea cititorului câteva secvenţe memorabile: dialogul dintre mama lui Licu şi cei doi urmăritori, participarea lui Licu alias Ciobuţă la înmormântarea tatălui său, întâlnirea stranie cu Fulga, nume conspirativ, în fapt, se numea Dorela, confesiunea tulburătoare a lui Licu, privind actul găsit şi însuşirea lui.
Victor Gh. Stan face din simplitatea oamenilor de la ţară o veritabilă calitate. Localnicii din Arefu sunt ancoraţi în lupta pentru existenţă, extrem de lucizi, ei ştiu că viaţa răneşte, dar uneori vindecă, prin urmare, accentul este deplasat pe sănătatea sufletească, pe confruntarea cu imprevizibilul.
Galeria personajelor este numeroasă, dar câteva figuri se desprind cuprisosinţă. Personajul principal este Licu Dianconescu, prezent în cele zece capitole ale romanului. Este tipul haiducului, un ins justiţiar, de profesie inginer constructor de drumuri şi poduri, condamnat la închisoare, din care execută şase luni, la Jilava. Pe măsura acţiunilor sale, personajul capătă, pe rând, noi dimensiuni. Eroul romanului este o sinteză a dorinţei de dreptate şi adevăr, îşi asumă răzvrătirea şi faptele, cu preţul altor riscuri. Neputinţa de a se împăca cu atmosfera ostilă creată de episodul colectivizării, contextele de viaţă îl determină să facă parte din gruparea de rezistenţă a profesorului Plugaru. Finalul romanului este străbătut de un sentiment de eliberare, confesiunea îi aduce echilibrul şi pacea interioară. “Iubiţii mei, aceasta a fost spovedania mea, spovedania urmăritului Licu Dianconescu. O spovedanie obiectivă, în mijlocul unor prieteni cu adevărat prieteni.Sunteţi primii şi ultimii cărora mi-am deschis sufletul. Ştiu că voi nu mă judecaţi, chiar dacă am făcut ceva greşit. Dumnezeu cu noi !”
Un personaj aparte este Ică, fiul cel mic al lui Ghică şi Anica. Ca tipologie, Ică este tipul tânărului studios şi ambiţios, cu o puternică disciplină interioară. Totalitatea acestei lumi se oglindeşte visceral în conştiinţa sa. Ferm, neclintit în hotărârile sale, înţelege că drumul început, trebuie dus până la capăt, îşi fixează momentele esenţiale.
Cu spiritul său scânteietor, Ică este un model, reuşeşte să-şi poarte singur de grijă, găseşte soluţii înţelepte pentru a depăşi fiecare moment critic. Năzuinţa omului de a transcende efemerul, al trecerii implacabile a tot ce este omenesc, îl ancorează pe Ică în lupta pentru supravieţuire pe cont propriu, fiind convins că ritmurile vieţii se schimbă, dar valorile trăiesc la infinit: „…asta înseamnă că eu am o menire în această viaţă şi că trebuie să mă ajut singur, aşa cum spune şi în Biblie, printr-un îndemn filozofic: ajută-te singur! Acest îndemn mi l-am impus, mi l-am însuşit şi-l voi duce cu mine pe tot drumul pâinii mele”…Puterea sa de a învinge este generată adesea de capacitatea de a supravieţui în condiţii dificile, de a învăţa din greşeli şi de a profita de oportunităţi. In cele din urmă, succesul vine dintr-o combinaţie de inteligenţă, perseverenţă şi capacitatea de a gestiona provocările cu multă determinare.
O prezenţă feminină care rămâne în mintea cititorului este lelea Marioara, soţia lui Costică notarul şi mama lui Licu, eroul romanului. Ea întruchipează tipul femeii abile, dă răspunsuri ocolite celor doi urmăritori, pentru a evita consecinţele negative. Prin abilităţile de comunicare, încearcă să distragă atenţia în mod vădit, depăşind situaţia dificilă ” ’Mnieavoastră nu-l aveţi pe Dumnăzău la sân? ” Replicile inteligente şi tehnica disimulării ne amintesc de Ilie Moromete, ţăranul filozof, din opera „Moromeţii”, de Marin Preda. O altă prezenţă feminină este Fulga, tânăra studentă pe care Licu o întâlneşte în munţi. Ca tipologie, ea joacă rolul femeii spion, are misiuni clare, încearcă să-l descopere pe adevăratul Licu, folosind tactica seducţiei. Plăcerea de a descoperi şi alte personaje interesante este rezervată cititorilor.
Resursele limbajului sunt variate şi adaptate conţinutului. Scriitorul valorifică amplul registru al mijloacelor de exprimare. Folosirea unor elemente de limbă vorbită, cu particularităţile de grai din Arefu, dau romanului un caracter spontan şi viu, nu doar în dialogurile dintre personaje, cât şi în naraţiunea propriu-zisă. Oralitatea stilului este evidentă prin proverbe şi zicători : “şi-mi daţi cu oiştea-n proţap”, prin dialog, exclamaţii, interogaţii, cuvinte şi expresii populare : «legat mereduf », regionalisme : bulj, răşchitor, otropei, ştiubei, răboj, laibăr, ciubăr, cienac, gâldău, jăcnit, sâmbrie ; forme ale limbii vorbite : ‘mnieavostră, florili, soarili, buzili, suflitili etc. De remarcat că graiul din Arefu a fost influenţat de istoria aşezării, de masiva penetrare a transilvănenilor din zona Sibiului. O altă particularitate a graiului din zonă este folosirea perfectului simplu, specific Olteniei, ceea ce inseamnă o arhivă vie, care conferă culoare semantică. Din mărcile lingvistice ale oralităţii fac parte şi formele fonetice regionale : pă, dă, « dă cieva vremi »
Prin urmare, organizarea discursului narativ, tipologia personajelor create, valorificarea tezaurului limbii vorbite, oralitatea stilului, comportamentul eroului său în varii împrejurări, dau sens şi formă acestei complexe opere literare, care ar putea fi ecranizată cu succes!
