Dr. Dan Mihai Bârliba
Cine oare nu este încântat atunci când vede imaginea căţelului Nipper care ascultă sunetele ieşite din pâlnia gramofonului? Această imagine, având la origine pictura “His Master’s Voice” (Vocea stăpânului său), realizată în 1898 de artistul englez Francis Barraud, devenea în acelaşi an sigla pentru Victor Talking Machine Company fondată de Eldridge Johnson după ce obţinuse brevetul de producere a discurilor de patefon.
Cred că se cuvine mai întâi o succintă prezentare a tehnologiei înregistrării şi redării vocii umane şi, în general, a sunetelor. Dintre numeroase visuri străvechi am reţinut următoarea legendă chinezească: o femeie cu o voce fermecătoare a cântat o melodie într-un tub făcut din bambus, sigilat după aceea; peste ani şi ani, când tubul a fost deschis, a răsunat acea voce cristalină care, însă, nu a putut fi auzită decât o singură dată. După ce au apărut diverse dispozitive de redare a sunetelor (orologii mecanice; ceasuri şi cutii muzicale; flaşnete), s-au intensificat preocupările în direcţia realizării unor mecanisme capabile să înregistreze voci şi sunete. Timp de patru decenii, în perioada 1857-1898 inventatorii Édouard-Léon Scott de Martinville, Charles Cros, Thomas Alva Edison, Charles Sumner Tainter, Alexander Graham Bell, Emil Berliner, Valdemar Poulsen ş.a. au realizat aparate tot mai perfecţionate având capacitatea de a reda şi a regla, prin mijloace electro-acustice, sunetele înregistrate pe un cilindru sau un disc. Denumirile invenţiilor revoluţionare au fost diverse: fonograf; paleofon; grafofon; gramofon; telegrafon; patefon; pick-up.
Discurile au cunoscut, la rândul lor, o evoluţie în privinţa materialelor din care erau confecţionate (zinc acoperit cu un strat de ceară; cauciuc; ebonită; celuloid; vinil). Personal, aş denumi toate aceste plăci şi discuri în mod metaforic “străjeri devotaţi ai lumii sonore”. O consecinţă firească a invenţiilor respective a fost înfiinţarea unor mari Case de Discuri precum: Decca Records; Columbia; Odeon; Pathé-Marconi; Electric and Music Industries (EMI); PolyGram; Gramophone Philips Group; Universal Music Group; Sony Music; Warner Music Group. Datorită lor au rămas imprimate până în zilele noastre voci ale unor celebri oameni de stat, maeştri ai scenei, scriitori, repertorii ale unor renumite orchestre simfonice, de cameră şi folclorice, formaţii de jazz şi de estradă ş.a. În veacul trecut, tehnologia în domeniu a evoluat vertiginos: în 1935 concernul AEG prezenta primul magnetofon la Târgul Internaţional de Radiodifuziune de la Berlin; în 1965 firma Philips lansa pe piaţă primul casetofon; în 1982, ca urmare a înţelegerii între companiile Philips şi Sony, apăreau discurile compacte (CD).
Tradiţiile româneşti în privinţa utilizării mijloacelor de stocare a informaţiei sonore consemnează anul 1932, când s-a înfiinţat compania de înregistrări audio Electrecord; erau, în acelaşi timp, valorificate posibilităţile de înregistrare a unor lucrări muzicale de diferite genuri la Casele de discuri Odeon şi Columbia, care aveau reprezentanţe la Bucureşti. De un real folos s-a dovedit a fi Fonoteca de Aur a Radiodifuziunii Române, creată în ianuarie 1967 pe care publicistul Iulius Ţundrea o numea pe bună dreptate “o coloană infinită sonoră.” Păstrez în biblioteca personală lucrarea elaborată la Editura “Casa Radio” din Capitală în 2002 sub titlul “Pagini din N. Iorga, Sfaturi pe întunerec. Conferinţe la Radio, 1931-1940” conţinând câteva înregistrări ale prezenţelor radiofonice ale ilustrului nostru istoric.
Citind cartea “Intimitatea amfiteatrelor. Ipostaze din viaţa privată a universitarilor literari” de Lucian Năstasă, am aflat pasiunea lui Garabet Ibrăileanu pentru un gramofon cumpărat de la un coleg de profesorat, împreună cu câteva plăci, pe care l-a schimbat în scurt timp cu altul mai nou având un mare cornet de alamă. Fostul meu coleg de facultate, Corneliu Vadim Tudor, scria următoarele despre renumitul critic literar: “Garabet Ibrăileanu lăsa, cu limbă de moarte, să fie incinerat în timp ce la patefon se aude «Simfonia Pastorală» (Simfonia nr. 6 în fa major, opus 68 – n.n.) de Beethoven. Acesta mi se pare cel mai vibrant omagiu care i s-a adus vreodată Marelui Surd.” Pe de altă parte, trebuie să menţionez faptul că nu întotdeauna înregistrările au fost acceptate în zona oamenilor de cultură, un exemplu elocvent reprezentându-l celebrul dirijor Sergiu Celibidache. În anul 1948 el semna primul şi singurul contract de înregistrări cu producătorul Walter Legge, nefiind însă mulţumit de sunetul fad al imprimărilor care, în opinia sa, deformau realitatea; din acel moment Maestrul a preferat modalitatea concertelor live. Aş spune că, din fericire pentru posteritate, după trecerea lui Sergiu Celibidache în Eternitate şi cu acordul familiei sale, mari Case de Discuri printre care EMI Classic şi Deutsche Grammophon au înregistrat şi difuzat celebrele concerte.
Invenţia la care m-am referit a fost evocată în diverse creaţii literare şi artistice. Iată mai întâi două cugetări din spiritualitatea universală: “Faţa omului este ca o placă de gramofon. Tot ceea ce el gândeşte se înregistrează imediat pe figura sa.” (Swami Shivananda); “Majoritatea oamenilor, după ce înfăptuiesc ceva, repetă mereu lucrarea respectivă ca un gramofon până când acesta se strică, uitând că trecutul este doar materialul din care se poate construi viitorul.” (Freya Stark). Citez în continuare catrenul intitulat “Unui cântăreţ epigramist”, compus de scriitorul român din perioada interbelică, Ion Calboreanu: “Ştiindu-i melodiile glumeţe,/Din plăci de gramofon cu două feţe,/Cine-i citeşte versurile, spune:/«Or fi pe partea cealaltă mai bune»”. Volumele mele publicate in ultimii ani: “Gânduri printre cuvinte”, “Alte gânduri printre aceleaşi cuvinte” şi “Măria Sa, Cuvântul” conţin o serie de aforisme despre această minune a tehnicii, prezentând câteva dintre ele: “Un vorbitor agramat seamănă cu un gramofon stricat care stârneşte hazul şi, deopotrivă, compătimirea celor care îl ascultă.”; “Prin pâlnia bătrânului gramofon s-au scurs multe amintiri”; “Melodia era atât de veche, încât până şi gramofonul făcea eforturi să şi-o amintească.”; “Ascultând vechi romanţe la gramofon, bunicuţa şterge praful de pe amintiri.”; “Gramofonul nu mai cântă, înecându-se în lacrimile amintirilor.”; “Din când în când, gramofonul bunicii este şters de praf şi de lacrimi.”; “Pierzându-şi vocea, un bătrân tenor a regăsit-o, ascunsă în pâlnia gramofonului.”; “Gramofonul «stă ca pe ace» să înceapă serata, spre a arăta de ce este în stare.”; “Gramofonul: un ambasador al nostalgiei, al cărui mandat rămâne prin ani neschimbat.”; “Preţuiesc mai mult o bătrână placă de gramofon decât un tinerel DVD.”; “Un câine a intrat pe porţile romanţei şi a rămas acolo pentru totdeauna: cel de pe plăcile de gramofon ale bunicuţelor noastre; probabil, era un câine cu ureche muzicală.”; “Bunicuţa a aţipit şi gramofonul a amuţit, plecând împreună pe drumul amintirilor.” Din zona muzicii am ales splendidul vals al maestrului contemporan Eugen Doga, “Gramofon”, foarte îndrăgit atât de cei tineri, cât şi de cei care au fost cândva tineri; această creaţie a fost inclusă în “Topul 200” al celor mai apreciate lucrări clasice din toate timpurile, alături de “Dunărea Albastră” de Johann Strauss, “Bolero” de Maurice Ravel sau “Anotimpurile” de Antonio Vivaldi.
După însemnările de faţă, cum vi se pare, stimaţi cititori, definiţia gramofonului, care apare în dicţionarele lumii: “un aparat pentru reproducerea sunetelor înregistrate pe o placă, prevăzut cu o doză de redare cu ac şi cu o pâlnie de rezonanţă (din greacă: gramma = scriere, phoné = sunet; în franceză: gramophone; în germană: grammophon).”? Probabil este o definiţie insuficientă pentru ilustrarea imensei bogăţii de sentimente şi de gânduri dăruite omenirii de această invenţie admirată până şi de un căţel simpatic pe nume Nipper.
